https://blog.revistaderecenzii.com
La Editura Hoffman a apărut în 2025 volumul cu șapte povestiri semnat de Viorel Onilă, intitulat Când primăvara uita să mai vină. Strănepotul prozatorului Damian Stănoiu a debutat în 2024 cu proză legată de copilărie, tinerețe și maturitate, în care timpul, amintirile sensibile și prezentul erau evidențiate în cartea intitulată Amintirile de lângă noi. Motto-ul noii cărți este o destăinuire: «Din tot ce va mai fi să fie, mă tem doar de ce nu a mai fost». Autorul ne propune o privire retrospectivă a experienței de viață în sânul societății românești dinainte de 1989 și după, o realitate mai dură, mai crudă și mai complicată decât pare. Este o carte mărturisire, despre cum să gestionezi violența sistemului, a oamenilor “alienați”, despre cum să trăiești cu bucurie încă realitatea.
Depre riscuri, despre atitudini și oameni, despre metalități și tabuuri. Un exercițiu de supraviețuire și de salvare a sufletului, despre politică și compromisuri, despre oameni, pentru oameni, despre bine și despre rău, despre viață. Memoria autorului e vie, vivifiantă, scrisul său fluid punând în valoare banalul cotidian. Distanța în timp luată față de propriul destin devine literatură în cazul lui Viorel Onilă. Scrisul adevărat nu ține de ani, ține însă de o anume vibrație intimă. Filosofii antichității defineau destinul precum cauza eternă a lucrurilor, în virtutea cărora faptele trecute s-au întâmplat, prezentul se petrece și viitorul trebuie să se întâmple. Puțini îndrăznesc să recunoască că anii nu fac decât să-i facă mai frumoși, mai buni, mai complecși. Scrisul lui Viorel Onilă îmbină cu naturalețe observația psihologică, sensibilitatea aprofundată și adesea ironia. Acesta reușește o formă de apropiere umană prin confesiuni, restabilind un echilibru afectiv, existențial, prin transformarea emoției intense într-o meditație despre destin. Viorel Onilă scrie onest, cu o certă lumină în suflet. Lunca Oltului la Curtișoara devine o monografie ce îmbină istoria locului cu prezentul. Costică și Stelă erau cei mai pricepuți dulgheri din sat. Tata Costică era vestit pentru lada/trusa sa de scule (dălți, ciocane de toate mărimile, fierăstraie, scoabe etc.); după moartea sa prima care a dispărut din gospodărie a fost trusa de dulgherie și Biblia, pe care a purtat-o cu el toată viața. Fusese veteran de război, ajunsese și el ca atâția alții la Cotul Donului, revenise bolnav de plămâni dar în viață acasă după război. Copil fiind, autorul era fascinat de apa verde din heleșteul plin de broaște și papură. (Mi-a amintit astfel de heleșteul din satul bunicilor, vestit cândva, căci oamenii poposeau acolo în drumul spre Băile Ionele, vestite pentru noroiul miraculos). Copilul era fascinat de motopompa lui Telișcă și de priceperea oamenilor mari. Ce mâncau pe vremuri? «Printre tarlale, alegeam un ardei gras, îl curățam, apoi îl umpleam cu felii de roșii, castraveți, ceapă, un praf de sare sau brânză mărunțită, roteam puțin în mână ardeiul, să se mai amestece aromele cu zeama de roșii, și mâncam cu poftă. Setea o potoleam cu apă din vad, și nimeni nu s-a îmbolnăvit vreodată de stomac. De murit, lumea nu murea de inimă, plămâni sau cancere, doar se întâmpla ca vreunuia să îi cadă în cap un fier la combinat, altul să se răstoarne cu tractorul, beat fiind, sau să fie luat de apele Oltului, necunoscând tehnica înotului în apele repezi.»
În prezent tinerii iubesc motoarele, dar pe vremuri era moda motocicletelor Jawa, iar primele mașini mici cunoscute de Viorel Onilă sunt moscovitele. Fotograful Bârzoi avea o broscuță, iar doctorul deținea un Gordini, Volga era de la Regiune și Warzawa de la Raion. Motocicleta era precum capra în curtea săracului. Semnalizai cu mâna întinsă în lateral, dreapta sau stânga. “Pe mine mă punea tata în fața lui pe rezervorul de benzină, cu mâinile tot pe coarnele motocicletei”. În atașul acesteia stătea mama și fratele. Excursia făcută în Ardeal se soldează cu emoții diverse, fără să găsească pe vreun monument numele celui căutat de neamurile sale, dispărut în campania din Ardel cu 80 de ani în urmă. Pe locurile acelea apăruseră restaurante, biserici, parcuri, nimic nu mai amintea de caracterul militar al zonei. Doar câte un primar mai gospodar sau cu dragoste de oameni ridicase câte un monument. La fel și la Curtișoara, era unul simplu, cu numele eroilor luate de pe peretele bisericii, în ordine alfabetică. Bine și așa, în loc de nimic! Nelu și Marieta nu au apucat să vadă numele lui Dumitru, eroul lor trecut la litera H. Muriseră deja. Soldații români au îngrășat pământul, puțini supraviețuitori s-au întors în sat. Majoritatea fuseseră îngropați ca simpli NECUNOSCUȚI. Sensibilizat de nedreptatea geopolítică istorică, autorul se întreabă: de ce pe Dumitru nu s-a sinchisit nimeni să-l regăsească, iar pe neamțul rudă a cancelarului, l-au găsit și după 60 de ani? Dumnezeu să-i odihnească!
Gelozia și invidia devine suportabilă când o privește cu luciditate și un soi de iertare, înțelegere a tarelor umane. Răutatea unora nu devine dramă, ci motiv de reflecție și iertare. În stilul moromețian sunt descrise relațiile dintre săteni, povestirile fiind plăcut abordabile. Credinciosul/ /Mărine, băi, Mărine! Ia dă-te nițel până la poartă! se auzea câte unul strigând, în timp ce pregătea între degete o țigare fără filtru. Colegul și vecinul autorului era prezent peste tot, ascultând atent. Când venea popa cu Crăciunul sau Botezul, ai lui închideau poarta cu cheia, altfel pozau în mari creștini și iubitori ai lui Isus. Mult după revoluție…, se iscase mare scandal între prietenul meu și tatăl lui, după multe borcane de vin. Chemat în ajutor, acesta îi pune în brațe un teanc de caiete studențești pline cu turnătoriile sale și-i zice: Tu știi, bă, cine-s eu? O dezvăluire ce-i oferă o mare dezamăgire, durere de cap și o puternică senzație de vomă… Revedere cu vederi; întâlnirea colegilor de liceu după decenii se termină dezamăgitor pentru cei care pleacă convinși că “trebuie să mai dea cineva și cu sapa în țara asta plină de scaune ocupate”. Duhul lui Nicolae este o povestire înduioșătoare despre destinul tragic al tânărului sensibil, falnic, crescut de un tată tandru analfabet, dornic să învețe din foile rupte din cărțile fiului său. În cimitir crescuse un nuc falnic, imposibil de ignorat, spre care privea melancolic adeseori învățătoarea. “-Cartea mea de geografie e goală, are doar coperțile, zice colegul meu de bancă învățătoarei. -Nu e goală, Dumitre, acolo unde lipsesc foile e duhul lui Dumitru!”
“Doar binele anonim marchează puncte în Rai”, este concluzia trasă din Partenerul, povestirea despre utilitara cea veche versus mașinile de lux și cerșetorul de la semafor. Când primăvara uita să mai vină (povestea dă și titlul cărții), cuprinde o serie de amintiri, multe rezonând cu propria-mi copilărie. Am mai spus, sunt copil de oraș ce am fost fascinat de viața satului, de vacanțele la bunici. Orășenii pot fi fermecați de un câmp cu vaci, de un lan de grâu, de porumb, de cântecul cocoșilor sau de scosul apei din fântână, de toate onomatopeele naturii rurale. Copiilor crescuți în acel mediu toate li se par normale, chiar obositoare, nefiind nimic “wow”, doar ceva firesc. Visam să ajung la brutăria satului cu bicicleta vecinului să iau pâinea fierbinte după ce mă înghesuiam la coadă cu sătenii ca să apuc, mergeam pe jos cu bidonul/canistra de gaz la magazinul cooperativei într-o anume zi a săptămânii, îmi plăcea să șterg și apoi să aprind lampa seara. Amintirile coincid aici cu ale lui Viorel Onilă, apropo de sticla de lampă nr. 9 și nr. 11 evocată de acesta. Compunerea cerută de doamna învățătoare era plină de culoare datorită vacanțelor la țară, căci nu toți copiii aveau “țară”, eu fiind o norocoasă. «-Sărut mâna, mamă, e ziua ta, ziua lui matale, Sfântu Gheorghe… -Mie mi-e frig, ce știți voi.., dimineața e soba rece ca gheața». La cei 86 de ani, prima grijă a zilei este aprinderea focului în soba cu tuturigi, centrala pe gaze va fi funcțională abia la iarnă. Zi-mi și mie o poveste acum, la gura sobei! este dorința mai veche a fiului. Vizita la mama se termină cu amintirea legată de sobă, din iarna când se terminaseră lemnele și aduseseră o căruță de cărbuni pentru foc. Voi erați leșinați pe jos, noroc că a venit taică-tu de la servici și ne-a înviat pe toți, altfel acum, eram duși demult toți trei….“ În soba casei părintești lemnele trosneau a veșnicie, …afară începuse să se înnopteze.»
Vârsta mă obligă la lecturi exclusiv interesante, dar recunosc că multe apariții literare autohtone îmi stârnesc o curiozitate legitimă, empatică, precum cartea domnului Viorel Onilă. Legăturile de sânge nu se văd mereu la suprafață, dar moștenirea înaintașului Damian Stănoiu (monah și scriitor, este considerat campionul satirei anticlericale interbelice), are cu siguranță rolul său determinant în scrierile autorului. E trist să vezi oameni suferind toată viața fără să își fi găsit fericirea-propriul drum, propria esență. Singura modalitate de a fi împlinit ține de echilibrul propriu. Frenezia lipsei de timp, grija banilor și a zilei de mâine a devenit patologie colectivă. Asistăm la vanități exacerbate, cretinism masiv și lipsa de umanitate la nivelul cel mai înalt. Viața-lumea actuală e bazată pe o rațiune mercantilă, demonică. Recuperarea bucuriei firești de a trăi, veselia specifică omului normal, relaxarea, liniștea firească sunt mai dragi omenirii decât orice măriri trecătoare. Oamenii nu vor războaie, conflicte sângeroase, nici să trăiască de pe o zi pe alta. Bucuria avută după ‘90 și beneficiile democrației occidentale își arată reversul chiar și pe plan micro personal sau regional. Politica e dominată în prezent de pragmatism. În lume sunt supraviețuitorii, câștigătorii și perdanții. Să fim măcar supraviețuitorii contextului actual. Viorel Onilă spune: vremea izolării în turnul de fildeș e apusă, ai toate șansele să dispari din memoria publică cu nume, prenume, valoare și talent cu tot…, mai ales într-o lume în care zbaterea coatelor este sport național, lumea nu mai are răbdare. Maturizarea ține de gândirea conceptuală, de rațiune, ordine, conștiință istorică. E deajuns să imaginăm un fir invizibil ce unește stelele ca să creăm o constelație.