https://blog.revistaderecenzii.com
Articol apărut în revista „Argeș”, Pitești, nr. 9 – 531 –, septembrie 2026, p. 27
Apariția către sfârșitul secolului al XIX-lea pe străzile și mai ales prin cafenelele pline de spirit ale Bucureștilor vremii a unui tânăr „lung și subțire” cum avea să afirme Dumitru Karnabath în celebra carte de amintiri Bohema de altădată, „într-o redingotă neagră, cu o bogată și fină lavalieră de mătase, purtând un joben cu borurile late”, nu putea fi trecută ușor cu vederea. Continuă autorul amintirilor: „Figura-i uscățivă era încadrată într-o bărbuță castanie sfârșind în negru și bogate plete de întuneric”. Venise de la studii din străinătate, vorbea mai mult franțuzește cu confrații și se recomanda cu emfază ca fiind urmaș al aristocrației din Bizanț, căzut din întâmplare într-un timp care nu părea a fi al lui. Era C. I. A. Nottara (1872-1923), vărul bun al marelui actor cu același nume, care nu se învrednicise de vreo diplomă din țările pe unde pribegise, dar se licenția cu succes oarecare la Facultatea de Drept din București.
Dar tânărul acesta nu pierduse, totuși, timpul prin locurile unde-l condusese setea de cunoaștere și de cucerire a unui destin. Scrisese chiar acolo, în pribegie, într-o limbă românească pură, aleasă, un roman balzacian, cu titlul De vânzare (cu adausul Moravuri sociale) pe care-l va publica în București, la Editura Librăriei H. Steinberg.
Cartea debutează cu plimbarea obișnuită cu landoul său a eroinei principale Ecaterina Hagi Pancu, pe străzile bucureștene, pentru a-și etala bogăția și orgoliul de femeie „cu noroc”. Afirmă autorul: „Dinăuntrul trăsurei elegante răsărea capul ei. Femeie trecută de cincizeci de ani, păstra toată vigoarea și calitățile unei femei de treizeci și cinci. Lumea zicea că a fost frumoasă și cu noroc”. Dar, cum vom vedea din largul racursi în timp al narațiunii, opulenta apariție a eroinei, poartă tarele unor situații familiale potrivnice, mereu în răspăr cu visurile ei de adolescentă. Fiică a răposatului colonel Sava Ralet, care o lăsase pe ea și pe sora ei orfane de mici, cu studii într-un institut catolic din Occident cu visuri romantice de mărire și dragoste eternă, pentru ca mai apoi, la întoarcerea în țară, să fie surghiunită la mănăstirea unde mama ei funcționa ca stareță. Sora moare de timpuriu, iar ea este căsătorită mai mult cu forța cu negustorul de manufacturi și mărunțișuri Hagi Ivan Pancu din Târgoviște, tocmai după ce dansase în palatele domnești din București cu prințul domnitor și frumusețea ei fusese remarcată de toată acea societate.
Coborând de aici la lumea provincială care se zbătea în cenușiu și ignoranță, suferința bovarică a tinerei se acutizează. Afirmă autorul: „Ea valsase cu prințul domnitor, știa franțuzește, cânta la pian, vorbea Madame de Maintenant și Chateaubriand”… „în mijlocul acelor oameni strâmți la minte, murdari la vorbă, mirosind a rachiu și a piele de cizmă, sta deoparte, răspundea silit și pedant”.
Totuși, acceptă căsătoria cu negustorul, nădăjduind că prin priceperea „monstrului” de a face bani vor ajunge la București, în societatea aleasă, unde ea se simțea în largul ei. Între timp naște un copil al soțului, dar ea nu-l iubește, pentru că chipul lui îl amintea pe hâdul negustor, dar se aruncă într-o idilă cu primarul orașului „și deputat al colegiului al doilea, domnul Mihai Vineș”. Astfel ființa bovarică pare a se consola, rămâne gravidă cu acesta și naște cel de-al doilea fiu al familiei. Afirmă autorul: „Îngănată de ideea că are un amant uita pentru moment toate amărăciunile conjugale, dar când își aducea aminte de amanții femeilor celebre, o cuprindea scârba chiar de Vineș”. Într-adevăr, idila nu durează, copilul „adulterului” este iubit de mamă, dar apare la orizont Theodor Chrysang Baldovin, tânăr provenit dintr-o familie princiară. Atunci frumoasa provincială simte că i s-au deschis orizonturile meritate. Afirmă autorul: „De când vorbise cu Baldovin și auzise că e de familie princiară, pasiunea ei spontanee și ambiția de a iubi un <om distins> se aprinsese mai mult, cu atât mai puternic cu cât își sugestionase că este o natură ideală, semănând cu femei celebre din epoca feudalismului”. Și cu acesta va avea un copil, dar iubirea ei îl va pierde. Va cheltui peste măsură, își va neglija propria familie și în final, într-un moment obișnuit de furie, își va ucide soția.
Partea a doua a cărții cuprinde împlinirea familiei în Bucureștiul râvnit. „În Podul Mogoșoaei într-un palat mare cu două etaje, cu gang și cu curte mare în fund, unde sunt grajdurile și odăile servitorilor, stă familia Hagi Ivan Pancu. De la câștigurile procurorilor cu Baldovin cumpărase o altă pereche de case în Calea Victoriei”. Primii doi copii, Ștefan și Alexandru vor studia în străinătate, cel de-al treilea, Teodor urmase o școală militară. La întoarcere, Alexandru va intra în politică, Ștefan în magistratură, iar Teodor va deveni prefect de Muscel.
Toate aceste evenimente sunt narate cursiv, într-o țesătură de cauzalități și efecte urmărite cu acuratețe, atât în planul desfășurării acțiunii, cât mai ales în cel al psihologiei individuale și colective. Ideea centrală era că reprezentanții aristocrației românești sufereau de complexul neadaptării la noile schimbări ale societății dar și de alte tare și moravurile grele. Fiul aristocratului care-și ucisese soția, Theodor Baldovin, cu întreg complexul psihic și durerea acută a participării în fragedă copilărie la crima abominabilă a tatălui, nu reușește să-și domine sentimentele și în pragul unei mari dragoste și a dăruirii necondiționate din partea iubitei, se sinucide.
Pe de cealaltă parte, frumoasa parvenită, deși mult mai în vârstă, continuă cuceririle interesate. Astfel, tocmai în final, autorul notează cu o crasă ironie: „Doamna Pancu a mai îmbătrânit. E cunoscută ca filantroapă și damă evlavioasă prin toate bisericile din capitală. Și-a ținut cuvântul. A reparat biserica satului. Mulți spun că merită titlul de sfântă”.
Scris după propria-i mărturisire între 1893-1895 la Paris și la Roma, romanul De vânzare al lui C. I. A. Nottara constituie o frescă a situației României din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, secolul modernizării lente dar sigure, cu multe sinuozități și sincope, dar cu bune exemple de parvenitism, lăcomii absurde, amoralism și machiavelisme de tot felul, întru devenirea oamenilor și a societății acestei părți a Europei.
Dar romanul cel mai interesant, Suflete obosite, a fost publicat în 1898, la Craiova, la Institutul de cultură Rolion și Ignat Samilca. Spunem asta pentru că acest roman dezvăluie cel mai bine lipsa de adaptare a clasei aristocrate la exigențele timpurilor moderne. Personajul principal este tânărul Alexe Villara Comnean, „ultimul vlăstar al acestei familii istorice ale cărui ramuri își aveau legenda în trecutul glorios al împăraților din Byzanț”. Acesta, „văzând totul distrus, prefăcut în țărână, dați uitării toți eroii, se simțea străin prin idei, prin sentimente, prin naștere, în mijlocul burgheziei moderne, societate de negustori de sentimente, murdară la suflet, fără de iluzii, fără de idealuri, vițelul de aur.”
Călător prin lume, bucurându-se de peisajele mirifice dar reci ale ținuturilor nordului, sau mai apoi, din plictiseală luându-le la pas, sau în diligențe, prin gări cu trenuri pline de fum pe cele ale sudului apolinic, însorit, cu clădirile sale din Antichitate sau din Renaștere, cu tablourile, sculpturile și artele care împingeau obsesiv spre reflectare și poezie, revine în casele familiale. Acolo îl întâmpinau din totdeauna „tablourile vechi de diferiți maeștri din școala italiană- Salvador Rosa, Tintoretto, Fuselli, Anibal Caraccio, precum și un portret al lui Wati-Dik. Pe întreaga parte a intrărei se întindeau bibliotecile lucrate în stilul Renașterii unde se puneau operele de valoare ale timpului: documente istorice, legendare, familiale, cărți vechi, rare, tipărite la Veneția; precum și o întreagă colecție de arme așezate pe toți pereții sălei”. Dar nici aici nu se simte în largul său. Continuă autorul: „vlăstar al unei generațiuni trecute, nobile, văzându-și rasa distrusă, înjosită, cotropită de slugile și robii de odinioară, printr-o reacție naturală, spirit neîndrăzneț, fără voință, cu nervii distruși, fără credință într-o societate visată de socialiști se interpune la timpurile de altădată creându-și idealul în trecutul glorios al familiei; căutând prin visuri să se ridice deasupra vieței”.
Cum nici călătoriile, nici claustrările în spațiile familiale unde bunurile artistice, istorice și letopisețele nu-l mai îndemnau întru viață, ba chiar ajunseseră să-l plictisească, eroul se întoarce la natură. La conacele de la țară cultivă arbori, flori, crește animale. Atunci este convins că „arta nu prețuiește nimic pe lângă natură. Ea este făcută pentru acei care văd și înțeleg, dar nu pentru cei care simt… Artistul adună, sintetizează viața într-un cadru restrâns. Cine poate să dea tremurul frunzelor, șuieratul vântului, murmurul iazului în cadrul lor trăitor, cu toate obiectele dimprejur, în atmosfera plăpândă, bolnavă, a unei dimineți cețoase de toamnă?” Dar și aici își regăsește dorința de a trăi epuizată cu timpul. Îndemnat fiind la creația artistică, dat fiind sensibilitatea sa accentuată, finețea, bunătatea, buna creștere, inteligența, cultura vastă, răspunde: „Să scriu la ce bun? Sunt mulțumit că istoria vorbește de câțiva membri ai familiei mele, nu țin să vorbesc de mine personal, nici n-aș voi vreodată să aduc un folos real și practic negustorilor de idei și industriașilor moderni, nici să procur distracții burgheziei cu ideile mele”.
Îndrăgostit de o fată a cărei frumusețe și grație înnebunise un sculptor căruia i-a pozat pentru o operă comandată, fiica unui principe retrograd, Pavel Mavrodi-Vărzaru, care însă se stinsese și-i dăduse libertatea alegerii iubirii la care visase, constată că nu poate trăi cu adevărat nici această fericire. Ceva mai mult decât spleenul, sensibilitatea accentuată, trăirile acutizate sau poate slăbiciunea ființei îl împiedică să atingă acel prag al împlinirii firești pentru oricare ființă muritoare. Afirmă autorul: „Acel mutism absolut, acea tăcere în care cădea Alexe era un început de oboseală a sistemului nervos, una din acele boli fiziologice care-l mâna încetul cu încetul, aici părându-i că renaște, având momente de o forță nervoasă colosală, de o luciditate extraordinară a memoriei, aci căzând într-o somnolență într-o lipsă de voință ce-i era imposibil să deschidă pleoapele. În acea perioadă de oboseală a sistemului nervos , gândea la moarte.”
Prin urmare, cel de-al doilea roman al lui C. I. A. Nottara, Suflete obosite, este o creație epică modernă, cu elemente solide estetice, simboliste și decadentiste, una din cele mai apropiate din patrimoniul românesc de profil de creația emblemă a lui Huysmans, A rebours, în care motivează atât psihologic cât și estetic, eroul său, un aristocrat dezabuzat, plictisit de arte, natură, societate și chiar de chemarea obișnuită a semenilor săi, de împlinire prin dragoste. Scris cu mare rafinament al expresiei, romanul răspunde cu brio sensibilității omului acelor vremuri. Totuși, prin aceste rânduri facem apel editorilor contemporani să șteargă praful de pe aceste cărți foarte rare, aflate încă la ediția princeps, întru noi editări, întrucât, așa cum am arătat, rolul și scopul lor nu s-a limitat și nu se va limita doar la epoca în care au fost scrise.