https://blog.revistaderecenzii.com
S-a terminat de curând Festivalul Limbii Române de la Brașov (8 – 10 octombrie), un regal de poezie și convivialitate ce a reunit poeți și editori din Franța, Grecia, Italia, Danemarca și România, o bucurie a spiritului revărsată peste iubitorii de „cuvinte potrivite”. Dincolo de tema colocviului „Literatura și piața de carte”, s-au pus în discuție teme legate de traducere și traducător, despre edituri, poezie și poeți, s-a prezentat revista literară „Libris” din Brașov și s-au analizat oportunitățile prin care poezia autorilor români poate fi tradusă în alte limbi.
Printre lansările de carte din zilele festivalului, a fost si cea a poetului grec Antonis D. Skiathas: Arhitectura tăcerii, în traducerea reputatei eleniste Angela Bratsou.
Antonis Skiathas este unul dintre poeții cei mai apreciați din Grecia de azi, antologator și critic literar, de profesie inginer chimist cu studii în scriere creativă și conservarea operelor de artă. Este directorul Festivalului internațional de poezie de la Patras, Biroul de poezie și al platformei culturale Culture Book.
Volumul Arhitectura tăcerii face parte din impresionantul palmares poetic al autorului de peste douăsprezece volume de poezii, publicat în limba română la editura Vinea de editorul Nicolae Tzone. Volumul face parte din trilogia Memorie – Timp – Tăcere, 101 poezii, antologia fiind pe lista scurtă a premiului național de poezie din Grecia, 2023. În ediția din limba română, găsim poezii din celelalte două cărți ale trilogiei: Iscodirea timpului și Mituri neconsacrate, ce reflectă pentru cititorul român dimensiunea poetică a autorului.
Se vorbește despre poezia lui Antonis ca fiind una plină de realism dramatic, mai ales în volumul de față, ea îmbracă un ton melancolic / reflexiv, trecând cititorul printr-o mulțime de stări, în funcție de dispoziția poetului capabil să întrevadă „lumile” care îl populează.
În Arhitectura tăcerii, e greu de stabilit o prioritate a temelor, ele se succed într-un ritm oarecum tăcut, chiar dacă timpul vibrează în aducere aminte. Memoria devine ancoră a prezentului, pe ea s-a construit marea arhitectură a ființei, în care tăcerea a transformat viața lumii și a poetului: „Chiar și în tăcere, aceste ramuri/ rezistă la vorbăria istoriei./ Chiar și în tăcere vulturii cu carne/ de animale nefericite în zorii de fildeș/ devin zmee./ Chiar și în tăcere ecoul cuvintelor/ devine o patrie submarină cu insule nelocuite/ și refugiați agățați de caiace./ În tăcere și acum, și atunci/ cuvintele schimbă viața./ În tăcere se naște moartea,/ chiar dacă sunt greieri în curte/ în zilele și nopțile marelui carnaval” (Carnaval al psalmiștilor).
Pentru poet „moartea este un exercițiu pentru viață”, iar „geometria cuvintelor și cenușa lor” poate zdrobi această moarte în eternitate. Forța cuvântului poetic este cea care dă eternitate timpului, un „timp ridat” care-i cuprinde pe toți, o apocatastază profană în care au loc, în „exilul celor împliniți”, toți înecații și disprețuiții lumii (Înzestrare).
Lumea apare într-o continuă alergare, e cuprinsă într-o navă / corabie într-o sărbătoare continuă a iluziilor. Călătoria prinde un contur nou când „umbrele maiestuoase își reaminteau timpul în lecturi de evanghelii” (Navigare cu iluzii).
Poetul e convins de ireversibilitatea timpului, pe care îl contemplă în felul său, fiind atent la marea trecere ce nu are neapărat sens mântuitor. Este o trecere care transfigurează lumea spre lumină: „Întotdeauna, dar întotdeauna, există o Răstignire și, cu siguranță, o Înviere. Până la urmă, există un început, pentru că altfel ce sfârșit ar fi. În azi, există vitalitatea zilei de ieri care definește „mâinele” încoronat, fie cu iederă, fie cu măslin sălbatic, chiar dacă „noaptea are zi și dimineața, o cruce de lemn./ Și primăvara aceasta vrea sǎ se iubească cu un ciuf pe o ramură de liliac care caută luna. Și această primăvară vrea să se iubească cu nori în vârful chiparoșilor care ascund priveliștea nejelită a timpului./ Bicicleta rămasă însă sub lămâi în martiriul soarelui, este toată albă și ziua iar de la început îl așteaptă pe biciclist.” (Biciclistul).
Între Răstignire și Înviere, ca timp al devenirii omului, este o veșnică primăvară pe care omul o traversează în mișcare, convins de transparența lumii și a obiectelor ce-și schimbă materialitatea spre lumină. E un proces care ține de propriile răstigniri și învieri de care nu scapă nimeni.
Între cele două lumi, nu este un hiatus. Acel „dincolo” este prezent „aici” și nu se manifestă neapărat printr-o calitate a ființei. Omul este într-o continuă luptă cu el însuși, pentru că „în comerțurile viitorului se învață singurătatea libertății, dar și libertatea singurătății./ Nici un cuvânt, despre armonia păcatului originar al vânturilor muritoare.” (Elegia temerilor).
„Singurătatea” este în viziunea poetului cea care „înjunghiată se clătina prin toată casa”, iar poetul pare a se simți în preajma ei „întemnițat, apatrid, în apartamentul cu biblioteca unei vieți palide, piscina goală a cuvintelor, a cărților de telefon cu nume de morți și grădina de legume neudată și haine întinse în întunericul verandei”. (Imunitate a turmei) În definitiv, „invizibil este de acum poetul/ în crucificarea timpului” (Apologie de vară).
Singurătatea nu este neapărat o povară însoțită de lipsa de perspectivă a vieții, ci o sursă de regenerare a memoriei, care devine „tăcere de moarte în ambiguitatea fără speranță a finalului” (Imunitate a turmei). Memoria vieții este conturată în alt poem de mare forță epică, intitulat Septembrie atunci, un septembrie acum.
Poetul scrie „despre soarta poeților/ și nu despre bocetele/ din poeziile lor” (Vizite). Pentru că „fața poetului, un talisman istoric/ în nopțile fără cuvinte,/ cu enigme și fațade de ruine,/ se opune/ ucigașului crivăț de final,/ cu reduceri de geniu se joacă/ în universul morții” (Adolescenți de geniu).
El știe că viața poeților are „nenumărate semne de întrebare”, dar poeziile vor exista „cât există clopote dimineața”, e destinul umanității de a simți din când în când lumina versului. Antonis D. Skiathás ne dăruiește în Arhitectura tăcerii un adevărat testament literar în care profanul prinde pe alocuri contur spiritual. Poetul sondează complexitatea și dezorientarea omului contemporan, într-un univers enigmatic și dur, făcând din tăcere forma lui de protest fată de ororile lumii în care e chemat să trăiască, dar și prezența constructivă a memoriei, ce devine copleșitoare.
Nu știu de ce am senzația unui altfel de Ernesto Sabato „Înainte de tăcere”.