Opera care-l consacră (ca literat) este Istoria ieroglifică sau Lupta dintre Inorog și Corb, scrisă la Constantinopol, între 1703 – 1705.

După G. Călinescu, „Istoria ieroglifică este un roman alegoric”, iar după P. P. Panaitescu, „un pamflet politic și social, asemenea Istoriei secrete a lui Procopius”.

Romanul e conceput ca o epopee eroico-comică în douăsprezece părți, ca epopeea Bătălia broaștelor. Este un roman alegoric pentru că personajele care participă la acțiune apar sub înfățișarea unor animale și păsări și ca atare la sfârșitul cărții există o cheie (o scară) pentru dezlegarea semnelor ieroglifice. Astfel, Inorogul e Cantemir, iar Corbul, Brâncoveanu care domnește în țara păsărilor. Dimitrie Cantemir își propune să povestească lupta dintre aceste familii domnitoare, pentru tronul Moldovei. Constantin Brâncoveanu dorea să pună în Moldova, fie pe ginerele său, Constantin Duca, fie pe un boier credincios lui, pe Mihai Racoviță. Istoria ieroglifică este în același timp și un pamflet politico-social pentru că ne dezvăluie mijloacele prin care se obținea domnia de la turci: intriga, banul, crima. N. Iorga aprecia opera aceasta „cel dintâi roman românesc bazat pe temeiuri de realitate istorică”. Constantin Brâncoveanu dorea să-l instaleze pe Racoviță, numit în carte, Struțocămila. În timpul lui Racoviță, țărănimea se răscoală (albinele) împotriva marilor boieri (păsări și animale de pradă). Constantin Brâncoveanu, folosind intriga și banul obligă pe turci (crocodili) să aresteze pe Cantemir și pentru eliberarea lui, împăratul crocodililor cere 1000 de galbeni, pe care refuză să-i plătească până și fratele său, Antioh Cantemir. Tânguirea Inorogului¹ a inspirat mai mulți poeți.

Când un prieten al Cantemireștilor ajunge vizir, se realizează împăcarea dintre Brâncoveanu și Cantemir, prin mijlocirea lui Toma Cantacuzino, rivalitate care a durat șaptesprezece ani și astfel în Moldova este instalat ca domn Antioh Cantemir, iar C-tin Brâncoveanu consimte să despăgubească pe soția lui D. Cantemir pentru averea pe care i-o confiscase.

Istoria ieroglifică are valoare literară atât prin portretele pe care le realizează, adevărate caricaturi, așa cum e portretul patriarhului din Ierusalim: „ca un bivol de China, la trup negru și la cap alb”, cât și prin narațiunile conținute ori prin descrierea cetății Constantinopolului, unde tronează zeița lăcomiei. Autorul folosește zicători și proverbe, în special când vorbește despre împăcarea lui Constantin Brâncoveanu cu Dimitrie Cantemir.

În timpul șederii în Rusia (1711 – 1723), Dimitrie Cantemir s-a afirmat ca un istoric modern datorită panseului că orice faptă istorică are o pricină.

La cererea Academiei din Berlin, scrie în limba latină Descriptio Moldaviae (1716), prima scriere românească cu caracter științific, având la sfârșit harta Moldovei gravată în Olanda.

 

 

¹,,Plecatu-s-au cornul Inorogului,

împiedecatu-s-au paşii celui iute,

 închisu-s-au cărările cele neîmblate,

 aflatu-s-au locurile cele necălcate,

 în siltele întinse au cădzut,

puterii vrajmaşului s-au vândut.

 Surcelele i-au uscat,

focul i-au aţâţat,

temeliile de la pământ în nuări i-au aruncat,

 nepriietin de cap,

Corbul, gonaşi neosteniţi, dulăii, iscoada neadormita,

Hameleonul, şi toţi în toată viaţa îl pândesc.

 De traiul, de viaţa şi de fiinţa lui ce nedejde au mai rămas?

 Nici una.

 Toate puterile i s-au curmat, toţi priietinii l-au lăsat,

în lanţuje nedezlegate l-au legat,

toata greutatea nepriietinului în opreala Inorogului au statut.

Iară de acmu, în ce râu să zboare,

n-a scapa, o mie de capete de ar avea,

 iarbă n-a mai manca.

Unul, Lupul, ce şi acela depărtat,

 n-are cum îi folosi, nu-l poate agiutori.

De nu alta, încaile să-l tânguiască,

încailea să-l jeluiască,

 încai să-l olecăiască.

Filul, măcar că într-această parte s-ar afla,

 însă greuimea a sări nu-l lasă,

grosime în sine îl apasă,

 în strâmtori primejdioase,

în valuri aşe holmuroase

 să să arunce nu-ndrăzneşte şi micşorimea sufletului dinluntru-l opreste.

 De cu sara, Filul stire au luat,

de preţul tăiat s-au înştiinţat,

ce ar fi putut să- şi va i s-ar fi cădzut,

ce in locul mângâierii, răspunsul curmării să da:

,,1.000 de ani la opreală de-ar fi,

un dram de panzehr n-aş putea găsi”.

 Ce mângâiare i-au ramas?

Nici una.

Ce sprijeneală i-au ramas?

 Nici una.

Ce priietin i să arată?

Nici unul.

 Munti, crăpati,

copaci, vă despicaţi,

pietri, vă fărămaţi!

Asupra lucrului ce s-au făcut planga piatra cu izvoară,

 munţii puhoaie pogoară,

lăcaşele Inorogului,

paşunele,

grădinele,

cernească-să,

pălească-să,

 veştedzască-să,

nu înflorească,

nu înverdzască,

nici să odraslească,

şi pre domnul lor cu jele,

pre stăpânul lor negrele,

suspinând,

 tânguind,

 nencetat să pomenească.

Ochiuri de cucoară,

voi, limpedzi izvoară,

a izvorî vă părăsiţi,

 şi-n amar vă primeniţi.

Gliganul sălbatec viieriu,

 şi-n livedzile lui ursul uşeriu sa sa faca,

în grădini tărveleşte,

în pomat băteleşte să sa prefacă.

Clatească-să ceriul,

tremure pământul,

aerul trăsnet,

nuării plesnet,

potop de holbură,

întunerec de negură vântul să aducă.

Soarele zimţii să-şi rătedze,

luna, siindu-se, să să ruşinedze,

stelele nu scântaiedze,

nici Galactea să luminedze.

 Tot dobitocul ceresc glasul să-şi sloboadză,

faptă nevădzută, plecându-să, vadză.

Cloşca puii răzsipască.

Lobada Lira să-si zdrobască,

Leul răcnească,

Taurul mugească,

Aretele fruntea să-şi slăbască,

Racul în coajă neagră să să primeneasca,

 Capricornul coarnele să-şi plece,

Peştii fără apă să să înece,

Gemenii să să desfrăţască,

 Ficioara frâmseţe să-şi grozăvască,

cosiţa galbănă în negru văpsască,

Scorpiia ascuşit acul să-şi tâmpască,

Streletul arcul frângând, ţinta nu lovască,

Cumpăna dreptatea nu mai arete,

Apariul topască-sa-n sete.

Mars vârtutea în slăbiciune să-şi primenească,

 Mercurie între planete nu mai crăinicească.

Zefs monarhiia în veci să-şi robască,

Vinerea floarea frumseţii să-şi veştedzască,

Cronos scaunul de sus în gios să-şi coboară.

 Finicul în foc de aromate moară,

Oltariul jirtfe nu priimască,

Paharul băutură să nu mai mestească.

Chitul crepe în apa Aridanului,

 Iepurile cadză-n gura Sirianului,

Musculiţa cu jele să văzăiască,

amandoi Urşii greu să mormăiască.

Pletele Verenicăi să să pleşuvască,

Coronă frumoasă nu le-mpodobască.

Pigasos de Andromeda să să depărtedze,

Perseos de Casiopa să să-nstrăinedze.

Zmăul capul cu coada să-şi împleticească.

Chivotul lui Noe în liman să primejduiască,

Porumbul, frundza măslinu lui cercând, rătăcească,

îndrăpt a să întoarce nu mai nemerească.

Acestea, dară, toate, jelind tânguiască,

 vâlfa Inorogului cu arsuri dorească.

Singur numai Corbul vesel să crăngăiască,

tuturor în lume spre chedzi raimenească.

Singur Câinele mare cu cel mic, lătrând, brehăiască

şi de faptul scârnav să să veselească.

Mute-se Arcticul,

strămute-se Andarticul,

 osiia sferească în doaa să frângă,

toata iuşorimea în chentru să-mpingă,

stihiile toate tocmirea să-şi piardză,

oranduiala bună în veci nu mai vadză,

 toate îndrăpt şi-n stânga să să-nvârtejască,

de jele să să uluiască,

 de ciudă să să amurţască,

şi dreptatea Inorogului în veci povestească.”