Mesaj filosofematic şi comunicare asupra filosofemelor

The research is a meta-analysis that circumscribes General Communication Science (Axis Communication Philosophy). It is ranged among what it is called the dynamics of „the re-elaboration of the categorical matrix of the contemporary philosophy” (Ilie Pârvu).

1. Interogaţie şi căutare

Ne aflăm astăzi într-un proces al „reelaborării matricei categoriale a filosofiei contemporane” (Pârvu, 1985, p. 7). În cadrul acestuia trebuie să se caute răspuns la o întrebare dublă: ce face ca filosofia să fie „filosofie” şi ce individualizează  discursul filosofic, făcând dintr-un text un „text filosofic”, o comunicare filosofică, un mesaj filosofic? „Why would it be called «philosophy» what we are doing here ?”- se întreabă L. Wittgenstein (1993, p. 138). Ca răspuns, se va argumenta în direcţia şi cu convingerea demonstrării tezei duble că:

a. esenţial în comunicarea filosofică, precum în orice alt tip de comunicare, nu este producătorul, ci mesajul pe care acesta reuşeşte să-l transmită şi să-l co-construiască împreună cu consumatorul;

b. trăsătura distinctivă a comunicării filosofice, a textului filosofic ca practică de comunicare, o constituie abordarea sistematică a filosofemelor; specificul discursului-textului filosofic îl reprezintă mesajul „filosofematic”;

c. mesajul filosofic este un  mesaj întârziat, un mesaj de reflecţie ulterioară, un mesaj de înţelepciune; fiind întârziat-meditativ, mesajul filosofic vine întotdeauna după.

Logica demersului argumentativ este orientat de trei principii de cercetare:

– selectarea itemilor de argumentare se va face cu conştiinţa că „problemele sunt puse şi datele sunt colectate în lumina teoriei” (Bunge, 1967, p. 214 ) şi că “today’s facts have been built with yesterday’s theories” (Pierre Duhem cited by Ducrot O., 1984, p. 5);

– coerenţa, coeziunea şi orientarea întreprinderii vor rămâne permanent în intervalul de intersecţie epistemologică între noutatea ideii în argumentare şi temeinicia teoriei ce comandă alegerea faptelor pe baza cărora se argumentează (faptul, spunea J. B. Grize, este cel mai puternic argument, 1990, p. 44);

– pentru ca faptele reale să poată fi integrate argumentării ca evidenţe, vor fi cenzurate în limita a două criterii ale raţionalităţii limitate: verificabilitatea şi falsificabilitatea (Popper, 2002, pp. 54-57), evitându-se pe cât posibil orice avansare investigativă pe care simţul comun ar putea-o suspecta de petitio principii.

2. Mize şi premise

În primul rând, obiectivul studiului este acela de a contura suportul unui concept de mesaj. Subsecvent, se vizează individualizarea comunicării filosofice drept comunicare filosofematică: comunicare despre filosofeme şi în iradiaţia filosofemelor.

Premisa de la care pleacă este aceea că atât în spaţiul meditaţiei filosofice, în acela al “Grounded Practical Theory” (Craig & Tracy, 1995), cât şi în câmpul Grounded Practical Communication Application este necesară o conceptualizare a mesajului şi comunicării. În mod clar fiecare comunicare angajează un mesaj. Nu este necesară o pregătire specială pentru ca un comunicator să emită un mesaj. Stă în conţinutul ideii de om mega-conceptul de mesaj. Ceea ce recunoaştem înainte de toate în comunicare este un mesaj uman. Toţi oamenii aduc cu ei acest mesaj existenţial fundamental, acela de apartenenţă la umanitate. Acest mesaj este comprehensibil de către toţi. Oamenii ca oameni se recunosc între ei ca purtători ai unui impresionant mesaj de umanitate: un mesaj de background care ne face ca şi în comunicare să fim şi să ne recunoaştem între noi ca fiinţe ale lumii omeneşti.

Pe acest suport numit mesaj de umanitate se edifică, ca două coloane cu arhitecturi diferite, două tipuri de mesaje: mesaje cotidiene, naturale, inocente şi mesaje specializate. Cu cât competenţa noastră comunicaţională se amplifică şi mesajul de umanitate se extinde, cu atât mai mult devine necesară regândi articulaţiile mesajului. Trei sunt coordonatele oricărui mesaj: tensiunea, funcţia (Steinberg, 2007) şi menirea (Berger, 2005). Orice mesaj este declanşat de o tensiune, îndeplineşte o funcţie şi vizează un scop.

Cel care introduce în vocabularul filosofic conceptul de filosofem este Aristotle. În “Topice” (2004), “The Stagirite” stabileşte statutul raţionamentului ca fiind un logos, o vorbire, un discurs gândit. În cadrul acestuia din anumite lucruri date rezultă cu necesitate alte lucruri, iar aceste din urmă sunt întemeiate chiar pe lucrurile date. Aristotle realizează, totodată, şi o taxonomie a raţionamentului. Patru ar fi formele raţionamentului: filosofema (raţionament demonstrativ), epicherema (raţionament dialectic), sofismul (raţionament eristic) şi aporema (raţionament de dialectică bazat pe contradicţie). Mileniul al doilea s-a încheiat cu mesajul ideţional că filosofia-ca-istorie, adică istoria filosofiei, se scrie ca argumentare şi explicitare de presupoziţii. Mileniul trei începe cu înscrierea istoriei filosofiei „ca hermenutică”, în ideea unei „istorii conceptualizante” în care „filosofem nu este un mitem” (Vlăduţescu, 2007, p. 51 şi p. 211) (vezi şi cercetările de impregnare antropologică ale profesorilor Mihai Coman, 2003, şi Florica Iuhaş, 2011 şi 2012.)