Castelul este un roman in care se prezinta imposibilitatea omului de a descifra sensul existenței sale civice. (Mirela Teodorescu)

Franz Kafka (n. 3 iulie 1883, Praga – d. 3 iunie 1924, Viena) a fost un scriitor evreu de limbă germană, originar din Praga.

Principala perioadă de creaţie începe în 1912 cu Sentinţa (Das Urteil) şi cu Metamorfoza (Die Verwandlung). Doi ani mai târziu scrie Colonia penitenciară (In der Strafkolonie), publicată în 1919 şi romanul  Procesul (Der Proces) care se va publica postum în 1925. Între anii 1916 şi 1917 scrie volumul de povestiri Un medic de ţară. După debutul bolii redactează Scrisoare către tata (1919) şi Scrisori către Milena (1920-1922). Anii 1921 şi 1922 sunt dedicaţi enigmaticului roman Castelul (Das Schlos) publicat în 1926. Începând cu anul 1910 scriitorul conduce un jurnal care va fi publicat abia în 1951. Moartea îl surprinde corectând volumul Un artist al foamei (Ein Hungerkünstler).

Opera kafkiană este receptată la adevărata ei valoare abia postum. Prietenul scriitorului, Max Brod îi ignoră dorinţa testamentară de ardere a manuscriselor, punându-le la dispoziţia editorilor. Disoluţia Imperiului habsburgic, condiţia mizeră a muncitorului oprimat de o burghezie bolnavă, agitaţiile politice, condiţia de minoritar evreu, ororile primului război mondial, atmosfera dezolantă a capitalei cehe, relaţiile alterate cu tatăl, iubirile ratate, suferinţa provocată de infecţia cu bacilul koch etc. sunt evident importante pentru decriptarea operei kafkiene însă nu determinante. Romanele și nuvelele sale exprimă fie sentimentul tragic, împins la paroxism, al individului expus presiunii destructive al unui monstruos aparat birocratic (Procesul, 1925; Colonia penitenciară, 1919), fie imposibilitatea omului de a descifra sensul existenței sale civice (Castelul, 1926), fie dezintegrarea relațiilor interumane (Metamorfoză, 1915).

Exegeza operei kafkiene prin prisma unor tare psihocomportamentale inventate (halucinaţii, delir de persecuţie) e la fel de puerilă. Evident, depresiile şi tuberculoza au activat anumite disponibilităţi creatoare ale scriitorului, însă n-au fost responsabile de geneza lor. Dacă Franz Kafka a fost sau nu un caz clinic e mai puţin important. Cert este că marea artă s-a făcut în proximitatea clinicii, a sifilisului, a palorii, a ştreangului, a mocirlei, a vertijului şi excesului. Sănătatea, robusteţea psihica de bucătar, de primar comunal, de protopop, e întotdeauna perdantă, neproductivă în plan creator.

Pe de altă parte suferinţa, sfâşierea existenţială a artistului, scriitorului, filosofului etc. ar putea fi tributul plătit Inexprimabilului, Nicăieripestetotului divin pentru forţarea graniţelor ontologice. Dacă viaţa este făcută să fie trăită sau e făcută să fie interogată, rămâne deocamdată o dilemă.

Multe dintre operele kafkiene debutează cu un seism ontologic care dizlocă individul din orizontul hibernării metafizice. Josef K. este arestat într-un moment în care se abandonează derizoriului. Acelaşi lucru i se întâmplă şi lui Gregor Samsa din Metamorfozacare într-o dimineaţă se trezeşte transformat în miriapod. Agrimensorul(arpentorul)  K. din Castelul are sentimentul evadării din timpul vulgar, căutând în întuneric castelul: În ce sat m-am rătăcit oare? E aici în definitiv un castel?

Personajele kafkiene evadează din temporalitatea obişnuită, rectilinie însă nu plonjează nici în durata eternă, aşa cum ar fi de aşteptat în urma unor astfel de experinţe peratologice, ci se afundă într-o temporalitate dolorică.

Între om şi divinitate există o incomensurabilă prăpastie ontologică. Ca exponent al lumii sensibile, ca fenomen, omul nu poate avea acces nemijlocit la curţile inteligibilului, nu poate atinge lucrul în sine. Accesibilitatea fiinţei la energiile necreate are întotdeauna loc printr-un analogon material, chiar dacă acesta este investit cu realitate divină.

Josef K. nu reuşeşte să-i cunoască pe superiorii tribunalului care-i instrumentează procesul, cu atât mai puţin pe judecătorul suprem, după cum agrimensorul (arpentorul) K. nu intră niciodată în castel.

Omul kafkaian nu poate ajunge niciodată în posesia adevărului ultim. Atât Josef K. cât şi agrimensorul K. mor fără a obţine un astfel de privilegiu, deşi au fost obsesiv preocupaţi de găsirea lui.

Comparată de unii comentatori cu universul cartezian sau cu atributele substanţei spinoziste, ordinea din castel sugerează, pe de o parte, perfecţiunea transcendenţei, dar şi natura capricioasă, monstruoasă a infinitului.

Prezenţa unor ecouri kierkegaardiene în Castelul lui Kafka a fost semnalată încă de Thomas Mann. Conflictul dintre etic şi religios întâlnit în stadializarea spiritului la Kierkegaard, apare clar exprimat în romanul Castelul, prin contrastul dintre personaje. Amalia întruchipează eticul, consecvenţa, raţionalitatea, iar funcţionarul castelului, agrimensorul (arpentorul) K. reprezintă religiosul. El nu agrează castelul, realizează absurdul unor decizii luate în el, însă cu toate acestea se pleacă în faţa lui pentru că subiectivitatea umană păleşte în faţa justiţiei divine. Kafka surprinde genial dimensiunea ambivalentă a divinătăţii, cel puţin aşa cum se revelează ea la nivelul unei raţiuni umane limitate: pe de o parte, sublimă şi majestuoasă în absconditatea ei radicală, iar pe de alta, capricioasă, nemiloasă şi arbitrară. Datorită acestei contradicţii ultime, Castelul este văzut de către unii comentatori ca un analogon, literar al paradoxului kierkegaardian.

“Castelul” aduce în prim plan imposibilitatea omului de a descifra sensul existenţei sale civice. K., personajul principal al romanului, încearcă să-şi  întâlnească angajatorul, în vederea preluării postului proaspăt obţinut. Un lucru cât se poate de obişnuit, s-ar spune. În lumina acestei motivaţii, limbajul lui Kafka este simplu şi sobru, contrastând cu peripeţiile declansate de o dorinţă cât se poate de banală, dar a cărei realizare depinde întru totul de castel. Interferenţa permanentă dintre raţional şi iraţional, dintre fragilitatea individului şi violenţa exercitată asupra sa de acea ordine osificată, îi dezvăluie cititorului imaginea unui scriitor împătimit de tragismul singurătăţii ultragiate.

Concepția sa de viață, influențată de filozofia lui Kierkegaard, își găsește expresia într-o modalitate artistică originală, în care elemente de suprarealism se îmbină cu o formă de exprimare proprie expresionismului. Prezentând strivirea personalității în societate, Kafka înfățișează destinul fără perspectivă al omului într-o viziune halucinantă, grotescă, impregnată de anxietate. Impresia de coșmar și tensiunea dramatică, specifice scrierilor lui Kafka, sunt sugerate prin suprapunerea logicului cu absurdul, într-o formă parabolică, obsesivă. Kafka a exercitat o puternică influență asupra literaturii contemporane.