Mama îmi spusese că vroia sa vadă o prietenă în vârstă, care este într-o fază terminală. Ea nu mai trăieşte acasă, locuieşte acum într-un nursing home, sub îngrijire medicală continuă. O cunoşteam deja pe Iulia, prietena mamei.  Dacă o vezi o dată, nu îi mai uiţi zâmbetul. Pictoriţă, căsătorită cu un sculptor, a trăit o viaţă boemă, în frumuseţe şi răsfăţ. Cineva  spunea că ar fi fost o pasăre de noapte. Să fie sănătoasă.

Eu o ştiu doar din ultimii ani, o vedeam la biserică, sub pălării roşii cu boruri mari, o doamnă distinsă, puţin excentrică, ce îţi lua ochii.

Azi am găsit-o pe Iulia la „alienaţi”, cum a spus chiar ea, într-un pat rabatabil, ca de spital, înconjurată de icoane, superbe, ce parcă vorbeau din perete. Era la fel de slabă, aproape o umbră, şi părea adormită. O asistentă spunea că nu doarme, ci vegetează. Nici nu avea ochii deschişi când vorbea cu noi, aşa că la un moment dat mama o întreabă: Dar tu ştii cu cine vorbeşti? Iulia credea, în mod incorect, că vorbea cu fata ei, când de fapt conversa cu noi.

După ce deschide ochii, Iulia ne zâmbeste primitor, mă recunoaşte chiar şi pe mine, şi văd că îi dau lacrimile când ne spune ce bune suntem noi cu ea. De fapt Iulia ne este tare dragă, are ceva ce îţi atinge sufletul.

O doamnă care avea grijă de ea ne spune să ne grăbim, căci era ora când trebuia să îi facă duş Iuliei. Ea tocmai ne povestea ce visase, vorbea de o altă prietenă comună, Eliza, care e într-un alt azil şi o duce tot mai rău. Iulia ne rugase să îi transmitem Elizei, când o vedem, că ea ştie tot ce se întâmplă; ştia din vis că Eliza s-a îndrăgostit de Sergiu. Cine e Sergiu?, întreabă mama… Tu spune-i doar atât Elizei, că eu ştiu că ea e îndrăgostită de Sergiu, ştiu tot ce se întâmplă, şi mai ştiu şi ce se va întâmpla în viitor! Ce păcat că trebuia făcut duşul, că altfel aflam şi ce rezervă viitorul! Iulia se desparte de noi cu regret, şi ne invită  să o mai vizităm, să mai povestim şi altădată. La plecare, se uită după noi cu acelaşi  zâmbet caracteristic, ce nu poate fi uitat. Deşi Iulia ar putea părea dusă, eu nu mă pot minuna cum visează ea la dragoste, chiar dacă o face pentru alţii.

Traversăm, ca şi la venire, complexul superb unde sunt îngrijiţi bătrânii. Puţini oameni trăiesc în asemenea confort. Puţini au aşa o vedere la fereastră, aşa o grădină interioară cu statui şi egrete, fântâni arteziene, antichităţi pe coridoare, artă la tot pasul şi invitaţii la concerte clasice afişate în lifturi. La intrarea în fiecare cameră găseşti o fotografie a persoanei ce locuieşte acolo, de fapt două, una din tinereţe şi una mai recentă, iar dedesubt e scris numele pacientei: Mrs. Gloria Smith. Astfel, ajungi  să te minunezi ce tânără şi zâmbitoare fusese Gloria odată!

Celor cazaţi pare că nu le lipseşte absolut nimic, ei n-ar putea cere mai mult de la viaţă! Le lipseşte doar tinereţea. Atât. Pe holuri, printre splendori de artă antică, sunt parcate, unul lângă altul, cărucioarele de invalizi. În ele stă câte un bătrân dus, sau adormit, ori căzut pe-o parte, cu capul pe spate, legume păstrate în perfectă stare de curăţenie, bine pieptănate, dar complet absente. În jur, frumuseţe irosită, tablouri neadmirate, mobilier inutil, confort de care nu se bucură nimeni.

Mai încolo, un domn în vârstă, puţin senil, era împins pe roate de o îngrijitoare frumoasă. Aud conversaţia dintre ei. Bătrânul se opunea să fie împins în direcţia respectivă, dar îngrijitoarea continua să meargă în aceeaşi sens. Fără să contrazică direct, ea îi spune, într-o voce măsurată: Hai mai bine să vedem împreună dacă direcţia e bună, şi impinge căruciorul mai departe, în aceeaşi direcţie. Scena îmi aminteşte cumva de „Zbor deasupra unui cuib de cuci”.

Mama îmi cere ca de acolo să o conduc cu maşina la cimitir. Totuşi, cu gândul la „alienaţi”, rămân blocată într-o intersecţie, de mă claxonează toată lumea. La radio se cânta concertul de vioară de Ceaikovski, în aceeaşi interpretare pe care o aveam acasă, cu violonistul Jasha Heifetz. Deşi ştiam fiecare notă muzicală, pe moment nu-mi aminteam nici numele concertului şi nici compozitorul. Păream să-mi pierd minţile. Îmi dau seama că bătrâneţea e o stare de spirit care se molipseşte. Plecasem de la „alienaţi” mai bătrână decât mă dusesem. Îmi pierdusem memoria şi eram absentă.

În scurt timp ajungem totuşi la cimitir, la mormântul tatei, unde aprindem o lumânare. Alături era un loc proaspăt răscolit, acoperit de flori superbe, toate albe, buchete de frumuseţe aruncate peste moarte. Un ultim omagiu? Oare asta ne face să găsim moartea acceptabilă? Găsim oare consolare în frumuseţea florilor pe care le aducem la mormânt? În cimitir erau şi alte splendori ce ne-ar putea alina durerile: arţarii roşii contrastau cu cei galbeni, în soarele toamnei.

Mama îmi cere să o duc acasă. Pe alee întâlnim o altă doamna în etate, Amelia, care, sprijinită de un cadru, deabea se mişca. Mama îmi spune că bărbatul ce mergea mult în urma ei era boyfriend-ul Ameliei. Asta imi aduce aminte de un proverb japonez care spune ca nevoia de iubire nu se termină când începe calviţia… Dragostea, sau măcar visul ei, pare să ne însoţească fiecare pas în viaţă, chiar şi atunci când se sprijină într-un cadru metalic.

Oct. 21, 2013

Toronto