Sonete zise

            de Dan Ionescu

La editura AIUS, Aurelian Zisu a publicat volumul Sonetele rănite. După definiţie, sonetul „este o poezie cu formă fixă, alcătuită din paisprezece versuri repartizate în patru strofe: două catrene şi două terţete sau trei catrene şi un distih“. Eventuale abateri de la definiţie n-ar fi sancţionabile datorită prezenţei adjectivului „rănite“. Semnificatul adjectivului ebruitează corespondenţă cu suferinţa umană. Posibile subiecte de agent aflate ca motive în carte ar lămuri tipicul adjectivului: propriu-zis ori verbal. Această clasificare va semnala implicit asupra felului sursei de inspiraţie: ambiental sau livresc.

Discursul poetic apropie lumile, dar şi pe om, de tot ce i se întâmplă. Nevoia de vederi noi poetul o clamează strict, la obiect, insinuând capacitatea de hipnoză a frumuseţii printr-un dativ etic: „Ascultă frumuseţea cum ucide. / Infern de rodii – pasul meu dintâi. / Şi ochiul ei, cu patimile frânte / Mi-l pune stins la sânge căpătâi“. Frumuseţea este personificată.

Din critica lui Vianu asupra capodoperei Riga Crypto şi lapona Enigel, Aurelian Zisu ia sintagma „luceafăr întors“ şi o propune ca denumire la un poem. Textul se generează din replici fireşti, a căror logică permite o imagine de toleranţă a celestului de către teluric, în timp ce roata soarelui mare se va fi atins demult: „Genunchii tăi, femeie plângând, / Au ucis soarele“.

Laturi sarcastice se remarcă în imperativele întrebuinţate. Această formă verbală, des apelată, anulează oscilaţia între opţiuni: „Unei ferestre i se face sicriu. / Strada e însă cu muritori / Care-şi beau sângele… Mori!“, deşi în fragmentul de faţă, prin „mori!“ se adresează interdicţii la o practică sau oricui îşi va simţi periclitată personalitatea în generalul pe care-l întregeşte. Sunt cazuri în care imperativul implică aspect flatant, rugător, ca în sonetul Dă-mi, titlu arghezian!

Imperfectul verbelor atribuie formă baladescă versurilor; totuşi, permite apropieri de lirica stănesciană, ca în sonetul Drum: „Călca ruginit ca un tremur / În genunchiul de om se rupea / Cum ar fi ţinut vântul de stepă în braţe / Călca ruginit şi mure. // Şi marginea însă i se rupea / Nişte tălpi grele de spart colind / Nişte-ale sale clopote bea / Fără argint“.

Forţa animală premerge stării de sine a unui copac. În urma săriturii cangurului care „ducea în pungă un copac mort“, peste „gardul femeilor“, mai târziu, femeile „cu frunze“ îi vor cere: „Sari!“, ca în jocurile copilăriei, când, sărind peste cineva întins jos, cu faţa-n sus, trebuie să refaci saltul în direcţie inversă, pentru a devaloriza legenda sinuozităţii intestinale dintr-o asemenea cauză, ludică şi întâmplătoare.

Regăsim ceva din proza lui Urmuz: o deplasare a capacităţii de absorbţie sau de captare, dinspre actant către pasiv: „Nu pot mişca buzele, mamă, am lins tăcerea / Şi mi s-a înecat într-o carie peşte / Şi s-a dat Dumnezeu cu puterea“, dinspre obsesii spre cel marcat: „Şi se mai zice că mi se agaţă-n piftie / În cancerul vorbei, voiam să spun / Puţină femeie, puţină cetate, puţină chelie / Şi zidul în care doarme omul nebun“. Proporţia reală a obiectelor se pierde în măsura umanizantă a unui organ precum inima.

Dilema se poate rezolva: erou este boul, datorită reuşitei de a fi preschimbat o soartă improprie, şi atunci întrebarea „Erou?“ va fi marcată de spaima instantanee a celui influenţat în rost; sau boul Apis – în fond, un zeu – îmi va fi schimbat soarta, în armonie cu vocaţia mea combatantă, şi până la capăt voi fi în stare pentru cauză, de sacrificiul suprem: „Şi a venit bou şi a venit bou / Şi mi-a suflat soarta: Erou?“.

În primul catren din sonetul numărul 42, sonorităţi şi motive pretind un fundal regal, cu muzică de Elvis Presley: „Nici ea nu e goală şi-aş fi pierdut / O cămaşă de noapte, dacă iertam / Părul cu demoni lăsat să moară / La tine în umeri de geam“. În romanele lui Cezar Petrescu şi Anton Holban, se rulau plăci de patefon pentru a întreţine reveria ca mijloc de ieşire din staţionarul prezentului.

Aurelian Zisu probabil e cinefil. Mai multe sonete au titluri aluzive: Îmblânzitorul de praf, Camera de scris, Un măgar numit dorinţă, Telejurnal, Sfera şi Cezar, Larve ş.a.

În Sonetele rănite, un volum bun, poetul Aurelian Zisu are ambiţia de a ieşi în faţă. În secvenţele de extravaganţă vizuală, ca în tablourile lui Salvador Dali, se regăseşte izul shakespeare-ian, amintindu-ne rădăcinile de la care autorul a pornit spre o nouă abordare a sonetului.

(Articol apărut în Revista „Scrisul Românesc”)