Despre puterea mărturiei* de Dan Ionescu

(Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 12 / 2015, pp. 9 -10)

Romanul Sacrificiul de Mihail Diaconescu este o evocare simbolică a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

În Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman, Dimitrie Cantemir identifica trei cauze ale decăderii Curții otomane: lăcomia, corupția și tirania. De fapt, după cum s-a observat, acestea sunt cauzele care duc la dispariția oricărui imperiu, precum, în cazul romanului de față, și a imperiului austro-ungar. Ilie Bădescu a semnat o Prefață-studiu cu titlul Amurgul unui imperiu, prin care relevă importanţa şi valoarea cărţii, precum şi demersurile autorului în elaborarea ei.

Romanul Sacrificiul este o trilogie. Prima parte, intitulată Iluzia, reprezintă o meditație epică asupra imperiului, care, privit din exterior, pare să ofere cetățeanului comun fericire efemeră, necesară lui ca individ social, și nu contemplativ. Cu alte cuvinte, în interiorul unui imperiu, nefericirea cade pe capul celui care gândește mai mult, ajungând cu judecata dincolo de ce-i oferă ziua curentă.

Personajele martor sunt Romulus Brad și Nicolae Bolcaș. Ei discută despre ceea ce le oferă traiul în orașele Budapesta și Viena, de la începutul secolului trecut. Reflexiile lor vizează atmosfera sepulcrală a imperiului. Ca ipostaze morale, primul l-ar simboliza pe Apostol Bologa, fiindcă își face bagajele și ia trenul spre Cernăuți și București, părăsind Viena, iar al doilea, pe Klapka. Deosebirea dintre Klapka și Bolcaș e că primul e caracterizat de lașitate, pe când al doilea, de neglijență – nu crede că, totuși, asistă la sfârșitul unei lumi și rămâne în Viena. Partea a doua, cu titlul Tenebrele, oferă „un tablou narativ situat între baroc și neoclasic, având trăsăturile celor două mari câmpuri stilistice, pentru a mijloci evocarea unei lumi de belle epoque, așa cum va fi fost lumea acelui sfârșit și început de secol” – scrie Ilie Bădescu, în Prefață. Partea a treia prezintă avantajele destrămării imperiului austro-ungar, pentru acele popoare opresate care-l alcătuiau. Semnificația titlului Lumina e dublă, fie e vorba de raiul de care s-ar bucura eroii, în urma sacrificiului făcut cu prețul vieții, pentru binele patriei, fie de libertatea ca lumină. Și piesa Iona de Marin Sorescu se încheie cu încrederea protagonistului în găsirea libertății, definite cu același cuvânt: „Răzbim noi cumva la lumină!”.

Construcția romanului este ciclică, ultima parte consfințind împlinirea iluziei.

Mihail Diaconescu este preocupat de problemele de conștiință pe care trebuie să le fi avut românii din Transilvania în Primul Război Mondial: „Faptul că unitățile militare din Viena, compuse exclusiv din români ardeleni, trebuiau să fie organizate în cel mai scurt timp îi păru dintr-odată domnului căpitan Maniu mai clar ca oricând. Ele aveau datoria să treacă la acțiune, să se întoarcă acasă, tocmai pentru a putea servi idealului de autodeterminare proclamat de întreaga națiune română. La fel de limpede era însă și faptul că aici, la Viena, încercarea de acțiune însemna nesupunere la ordinele generalilor de la Marele Cartier, așadar, insubordonare flagrantă, rebeliune pe timp de război. Își puteau permite trupele alcătuite doar din români un act de rebeliune fățișă?”. Mihail Diaconescu aduce, în prim-plan, numeroase pagini de istorie națională. Apar câteva dintre faptele regilor României, ale generalilor de pe front și ale lui Brătianu etc.

Creațiile epice valoroase au pornit de la întâlnirea autorilor cu oameni care, printr-o atitudine aparte, au devenit modele (personaje). Liviu Rebreanu a scris Ion (1920), primul roman obiectiv de la noi, impresionat de gestul unui țăran de a-și fi sărutat pământul „ca pe o ibovnică”, Pădurea spânzuraților, de asemenea, l-a elaborat, marcat de tragedia a două evenimente, primul: zărise, într-un periplu, o pădure cu spânzurați cehi, al doilea: execuția, prin spânzurare, a fratelui Emil, care, în condițiile Primului Război Mondial, încercase să dezerteze la „inamic”, pentru a nu fi obligat, ca ofițer în armata austro-ungară, să tragă în români. Scriitura cu note ontice este influențată, în romanul Sacrificiul (Ed. Magic Print, Onești, 2010, 760 p.), de întâlnirea pe care autorul a avut-o, după cum aflăm din Epilog, cu dr. Romulus Brad, personajul principal al acestui roman: „Autorul acestui roman l-a cunoscut pe d-l Romulus Brad cu mulți ani în urmă, în timpul unei călătorii la niște neamuri dintr-un sat de lângă Oradea. Era un bărbat uscățiv și înalt, cu părul alb, cu vocea fermă, cu un aer distant și parcă sever. Firea lui gravă, marcată adânc de violența istoriei, nu i s-a revelat însă decât treptat, pe măsură ce încrederea dintre ei a crescut. Ca pensionar și bunic, d-l Romulus Brad se ocupa de educația nepoților săi – cinci la număr – pe care fiicele lui, o doctoriță internistă și o profesoară de limba latină i-i dăruiseră pe rând. Acasă, la d-l Romulus Brad, autorul a discutat într-o seară târziu, despre puterea memoriei și a mărturiei ca forță spirituală în lume. Și tot atunci, d-l Brad i-a înmânat două dosare groase, legate cu sfori de bumbac, însumând însemnările și documentele pe care le adunase prin ani, inclusiv în zilele retragerii lui și a familiei sale la Oradea, la Timișoara, pe timpul terorii hortyste, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial”.

Una dintre satisfacțiile cititorilor acestui roman consacrat Marii Uniri a românilor este că protagoniștii au existat cu adevărat și au avut parte de un destin fericit. În același timp, e interesantă paralela între Viena, așa cum o vedem noi astăzi și cheltuim s-o tranzităm în chip turistic, și Viena începutului de secol trecut, când românii transilvăneni, deși într-un fel aveau ocazia de a o considera o capitală a lor, au preferat unirea cu patria mamă.