https://blog.revistaderecenzii.com/

Nisipul plajei pare un peisaj lunar, calc prin valurile sale de „calciu griș”, înaintând spre marea ce se confundă cu bolta infinită a cerului, opacă. La miezul nopții luminițele orașului, faleza animată, strada cu neoane și cu trafic auto face ca puține stele să mai fie vizibile. Canicula a făcut ravagii, serviciile de emergență continuă să fie în alertă. Dacă ultimele zile am simțit fizic senzația de-a trăi într-un cuptor, ultimele nopți au fost mai degrabă albe, deși m-am bucurat să pot respira puțin la cele 28-30 grade Celsius, adormind doar spre zori și uitând astfel de țânțarii agresivi.

„Ai noștri tineri la Paris învață”, gândeam câteva ore mai devreme, comparându-i pe pașoptiști cu tinerii de azi care-și fac studiile în Europa, în America, prin lumea largă.                                                      Mi se amintește că e bine să schimbi ideile și aerul, motiv să o urmez pe copilă la Alicante, ea conducând și eu bodogănind. Mai puțin cu voce tare, să n-o stresez… și cel mai adesea-n gând, văzând cum depășește constant viteza cu 5-10 km/h. Să fie legile făcute pentru a le sfida, atunci când știi că regulile de circulație sunt gândite pentru binele, viața și chiar pentru buzunarul tău? De pe coaste și vârfurile munților vedeam ieșind perdele negre de fum, înfricoșătoare, așa că m-am simțit fericită odată ajunsă în orașul animat.  Oraș  unde viața decurge de ani și ani în același ritm, indiferent de criză sau de anii de boom economic. După o noapte de taclale, de privit la TV și o cină piperată la un restaurant chinezesc, o „vuelta” pe la ultimele colecții de modă din centrul comercial din apropiere, am dormit, mai mult nedormind.                                            

Azi îmi propun să salut amicele, reușesc s-o văd pe Cris și să vorbesc cu Manoli. E la spital, face investigații și promite că mă suna după. Sună abia seara pe la 20h, scuzându-se că are de cusut un „fular” pentru sofa și de scurtat pantalonii fiului ce se pregătește de nuntă. Voiam doar să-i dau un cadou de casă nouă. Nu fac parte din invitați, nu mai locuiesc în oraș și ne vedem sporadic, schimbăm impresii în contul anilor când lucram împreună, conștientă de faptul că am dispărut din cotidianul acesteia. Cum nu-mi place să stau între pereți în serile de vară, îi propun copilei mele să ajungem la malul mării. Ține să-mi facă pe plac deși știu bine că a umblat toată ziua pe la medici după analize, rezultate și te miri ce alte controale propuse de medicina modernă. Tineretul e „bolnav” din te miri ce, se caută, sunt clienții farmaciilor și pacienții cabinetelor de recuperare, de fizioterapie, kinetoterapie, dietoterapie etc.                                                                               Îndrăznesc să întreb ce zic specialiștii de rezultate.                                                                                                                                                      -E OK …dar… aciditatea e mărită.                                                                                                                                             –Mănânci multe roșii? Brânză? Gambas?  Doctorii spun că… nu ar fi indicate…                                                                                                                                                                                                                                                                                                  -E și ceva anemie…                                                                                                                                                                   -Trebuie carne roșie!                                                                                                                                                       Ea, adică… tineretul mai degrabă, nu mai mănâncă cărnuri, au învățat sau sunt convinși că lumea adevărată e Bio, Vega și abia se mai atinge de pasăre….

Ajungem la țărm, îmi zice că se va așeza pe prima bancă. Eu aș vrea să stăm  lângă apă, am prevăzut și o eșarfă mare, un pareo roșu, gândind că vom sta pe nisip…                                                                 Mă așez cu ea pe bancă, însă stau ca pe ghimpi, mi-e dor de valuri, de iod, de răcoarea apei, de alge. O simt gânditoare, tăcută, pe drum mi-a tăiat vorba adesea, uimindu-mă cu:                                                                                       -De ce zici biata de ea? Poate-i mai fericită sau mai bogată decât tine!                                                                     Am încercat să-i explic că noi romanii compătimim adesea iar „biata” și „săracul de el” are și alt sens… Plec spre mare, ea rămâne pe bancă, singură. Apa nu răcorește, doar mă udă, merg prin valuri, fac turul plajei, mi-era dor, îmi place, aș vrea să mă contopesc, aș tot rămâne… Zăresc prin întuneric o doamnă singură ca și mine, doar că ea-i cu burta-n valuri și telefonul la ureche, se conversează cu cineva de la capătul lumii. Un grup de tineri, băieți și fete joacă volei, alții-s  strânși în jurul unui chirinquito. E vară încă.                                                                                                            Ce mi-aș dori dacă bagheta magică mi-ar putea îndeplini orice dorință? Aș vrea o amiază cu mama, s-o mai privesc în ochi, să fim doar noi două, să conciliem două sensibilități…Suntem foarte critici din fire, asta ne împiedică să trăim, lumea are ambiții, toți te întreabă când ai de gând să faci ceva cu viața ta, ceva memorabil, durabil, nu știm sau nu putem să ne lăsăm conduși de viață, vrem s-o dominăm. N-am fost îndemnați să învățăm a trăi, am fost mai degrabă elevi școliți la școala puterii. E o plăcere aproape carnală să fii în fața publicului, să te oferi cu generozitate de actor. E un regal, fericirea e contagioasă, e o ambianță unică, e viața noastră, pasiunea noastră, cântăm, ne amuzăm. Dar rămânem serioși în viața de zi cu zi… „Buvez toujours, ne mourrez jamais!” Asta pare ea să-mi spună. Să profităm, să fim gurmanzi de viață. Ceva îmi zice în fundul sufletului că va pleca chiar de noi ne înțelegeam așa de bine.

-Ce știi de Canberra, ce părere ai de Australia?                                                                                                                               –De ce? Vrei să mergi acolo? Să mergi la capătul lumii, ce să cauți acolo?                                                      –Am venit doar să-mi iau câteva lucruri. Trebuie să dublăm cifrele într-o lună, concurența e acerbă. Toată lumea bună va fi prezentă. E foarte importantă imaginea, dineul de gală…                                                    -Cum pot să te ajut? Cere-mi orice!                                                                                                                                             -Să crezi în mine doar, e de-ajuns! Asta mi-ar evita regretul că plec de lângă tine.                                                                 

Pentru un vin bun e nevoie de timp și de struguri de calitate, îmi zic. Doar că uneori într-un singur ciorchine sunt două boabe stricate… Grija pentru detalii e o necesitate imperativă, adesea o muncă de furnică. Dar o speranță este întotdeauna permisă. Ea e sinceră cu ea însăși, e autentică în maniera cum vede viața, nu se ascunde, e deschisă emoțiilor, oportunităților. Noii îmbogățiți au cheltuit numai în Africa 4000 milioane anul trecut, îmi spune. Și-apoi, dacă am avut o copilărie dificilă, nu înseamnă că ceilalți trebuie să plătească, sufere pentru noi.

 N-am știut niciodată de ce e tristă lumea, după ce aleargă oamenii. Culorile m-au ajutat să rezist, psihicul se apară, e ca și cum am fi gripați și corpul nostru luptă. Inteligența emoțională poate fi însă calculată… Ascultăm de GPS-ul nostru interior, mica voce secretă ce face să ai mai multă încredere în tine, te ajută să-ți gerezi stresul, atitudinea. Respir adânc. Nici un animal nu e idiot, o știm deja, așa cum și coeficientul de inteligență al tinerilor e mai ridicat decât al părinților noștri. Cu toate astea, anual consumăm 40 milioane de medicamente contra depresiei. Nu ascultăm îndeajuns emoțiile, primele senzații când ne simțim slăbiți, fragilizați. De ce-i așa jenant și greu să oferi afecțiune atunci când tu n-ai cunoscut-o?                                                                                                                          

–Ce ai, la ce te gândești, ți se întâmplă ceva?                                                                                                                   -Nimic, ascultam doar marea…                                                                                                                                                              -Cu siguranță, ești persoana căreia nu-i poți reproșa nimic, tu știi tot, cum zice și bărbatul tău…                                          

Mâine voi merge să descopăr o nouă minune, un nou peisaj, ochii-mi sunt în permanență solicitați, întoarcerea la sursă are efecte din cele mai surprinzătoare, benefice.                                                   Această vară n-a fost o vară ca oricare.  Acel univers fantastic i-a oferit o experiență unică. Și el, brillant, mereu delicat, omul pe care ar fi putut conta și căruia nu-i puteai reproșa nimic. Dar cum să construiești când sufletul îi e răvășit de melancolia depărtării, învăluit de mister?                                                           

O experiență din cele mai surprinzătoare trăiesc două femei. Două generații nevoite să găsească un echilibru. Plâng dar se asumă, sunt obligate să facă „pilates”, căci așa impune noul prototip social. „Familia cucurbitaceelor” se degustă în variante tradiționale sau revăzute după  gustul zilei. Se joacă după reguli. Căci a fi franc creează uneori situații neplăcute. Îmi displac discursurile înflorite sau împănate cu minciuni. A venit timpul responsabilității, strada e pentru toată lumea, sunt conștientă de realitatea mutațiilor pe piața muncii, datorate crizei economice și/sau revoluției „numerice”. Argumentezi, te asumi; e regula jocului.                                  Realitatea e chiar alarmantă. Nu te poți concentra când ți-e foame, e nevoie de suplețe de caracter, genul de învățătură „totul e ok”.  Dificultățile acum se dezamorsează și cu umor.

-Ți-aduci aminte când lansai  zmeie la marginea apei în bătaia vântului din Nord?                                                            –Da, sunt amintiri atât de prețioase…                                                                                                                                Ce plăcere să vorbim noi două! Ai observat că uneori nu apuc să deschid gura că tu știi deja ce vreau să spun, îmi ghicești gândul?!                                                                                                                   

Creierul păstrează secrete închise în sertare cu grijă, doar că ele se deschid miraculos în timp.         -Te privesc, ai aerul fetiței, însă pari ciudat de tristă. Așa-i oare când ziua ești înconjurată de lume dar seara te întorci singură acasă?                                                                                                                                 -Sunt puțin obosită doar. Nu te preocupa, respir mai liber și mai destinsă astfel decât aș fi într-un cuplu unde având aceeași meserie am avea discuții, ne-am suprasolicita și epuiza reciproc prin exigență. Avem nevoie de iubire, de tandrețe…dar rutina ucide, e ca și cum ai purta doliu după o persoană ce trăiește încă. Fericirea din imaginația îndrăgostiților nu-i decât un vis din care se trezesc repede, dacă nu după primul an, după șapte. Mai bine părăsești bărbatul în momentul când el  te mai iubește încă. Și-apoi, nu-mi plac poveștile unde femeia trebuie să aleagă între carieră și marea dragoste. Am doar alt punct de vedere…

Nu vreau să fac un portret al dezumanizării pe timp de criză, al analizei relațiilor umane din contextul actual. Prefer să-mi zic că hazardul are partea sa decisivă în destinul fiecăruia. Sunetele unei muzici flamenco se-aud, e seară andaluză undeva. Gitanii își exprimă bucuria și tristețea dansând, cântând. Oamenii se amuză, petrec, nu-i doar chestiune de a bea și a asculta muzică, e-n cultura lor să iasă-n lume, să vorbească, să comunice în mod firesc.                                                                                                                                                                                   -Nu-ți fie teamă de tentații, de viață! Când vei îmbătrâni, ele te vor evita pe tine. Cât timp ești sănătos și te simți tânăr, merită să trăiești.                                                                                                         Dar de mă gândesc mai bine, tu ești un adevărat pericol pentru bărbați, inclusiv pentru tine însăți…                                                                                                                                                                                 – De ce aș bea apă de la robinet, când pe masă mă așteaptă sticla și paharul cu șampanie?

Ne îndepărtăm de mare cu pași lenți, noaptea-și cere dreptul la odihna trupului trudit de orele fierbinți ale verii indiene. Imaginația e liberă și gândurile-mi zboară. Învățăm singuri, crescând, muncind, observând, suferind. Care e utilitatea noastră, a iubirii, a zbaterii, care-i valoarea vieții? Multă rutină fără sens. De ce rătăcim? Cum să facem ochiul imun la lumea poftelor și-a valorilor pragmatice? Cum să nu cădem în păcatul tiraniei, crezând fiecare că deținem adevărul, rivalizând în critici, cinism și ironie? Și această  epidemie de stres și de depresii legate de precaritatea joburilor și a relațiilor conjugale dificile? Astă curbă ascendentă, cum o coborâm, cum ne păstrăm sănătatea?                                                                                                                Locuință, îmbrăcăminte, hrană, curățenie, sex, copii, sterilitate, muncă, competiție, productivitate, progres, politică, sport, sănătate, boală, neputință, bătrânețe și moarte… Alergăm căutând sau așteptând fericirea, mișcându-ne „între pur și util”.

Neliniștea metafizică a omului ce a simțit azi soarele ”până la osii” lasă locul lirei și somnului ce-mi mângâie pleoapele obosite.                                                                                                                                                  „Au fost câteva momente când eram fericiți, când eram frumoși, câteva momente când eram geniali, din cauza munților, apelor, copacilor care-au trăit, au murit, ce vor forma un frumos viitor pe care l-am trăit…”