https://blog.revistaderecenzii.com/
– Dramă în două acte –
Personajele:
– MARINEL (Marinică) Bojin;
– NICULINA, soția lui Marinel;
– VIOREL și DORA, fiul și fiica lor;
– MITEL, prietenul lui Marinel, devenit gestionar la magazin;
– LISANDRA, soția lui Marinel;
– MARINA lui LINTE, o săteancă;
– VICTORIȚA, sora lui Marinel;
– ELIZA, vecina Niculinei și a lui Marinel;
– DIANA, fiica Elizei;
– SAVETA;
– MEDICUL.
– O VOCE (înainte de ridicarea cortinei): Dorobanți, comună mare, cu oameni harnici, care agoniseau venituri considerabile muncind la fermele de stat – una pomiviticolă, alta piscicolă – , pe loturile proprii devenite vaste grădini de legume și zarzavaturi ori bostănării. Produsele lor erau găsite din plin pe piețele urbane din întreaga țară. Mai mult, chiar terenurile însămânțate în mod tradițional cu cereale și plante tehnice deveniseră rentabile, fiind cultivate în asociații.
Cu toate acestea, se formase un curent de opinie în favoarea celor care – beneficiind de libera circulație consfințită de revoluție – plecau la munci în străinătate, unde ar câștiga, la aceeași muncă prestată, de câteva ori mai mult. Admirau, totodată, modul civilizat în care erau tratați, în contrast cu atitudinea promovată de către unii cetățeni ajunși pe funcții mari și îmbogățiți pe seama banilor publici. Astfel de cazuri creau repulsie și alimentau impresia că situația nu va putea fi schimbată îndată ce tot mai mulți condamnați pentru corupție deveneau liberi și stăpâni pe banii și bunurile însușite ilicit. Adesea, exagerat sau nu, discuțiile pe această temă se încheiau cu concluzii ca: „… îți vine să te duci în lumea largă fără să te mai uiți înapoi” sau „…aici nu mai e de trăit!”
Toate acționau în contrast cu atracția altor țări, cei veniți în localitate ocazional devenind ambasadorii acestora. Se adăuga nevoia de bani, pentru că, după revoluție, gospodăria țărănească a ieșit din autarhia de până atunci și banul juca un rol tot mai important în viața socială. De aceea, se manifesta din plin dorința multora de a fi câștigat experiență și bani, iar după înapoierea în țară să realizeze acasă ceea ce au văzut în străinătate. Mulți au invocat curiozitatea față de munca în altă țară, cu alte mașini și unelte pe care nu le văzuseră și nici nu credeau că există.
A C T U L I
Scena I
– Acasă la familia lui Marinel Bojin, sfârșitul lunii februarie, seara; casă veche, cu tindă, scară de lemn și ferestre destul de mici, cu fața la șosea.
– Marinel, Niculina și Viorel.
* *
– MARINEL (venit din sat, unde se sfătuise cu un grup de prieteni, mănâncă tăcut, la sfârșitul cinei anunță hotărârea sa): Acum, Dora are deja două luni, sunt sigur că te poți descurca și fără mine. Eu m-am înscris pe lista cu cei ce vor pleca la muncă în Italia.
– NICULINA (surprinsă neplăcut): Și eu ce voi face cu doi copii, de una singură?!
– MARINEL: Sunt convins că o să te descurci…
– NICULINA (gata să dea drumul lacrimilor): Uite, lemnele sunt spre sfârșite; dacă s-o lungi iarna, ce fac? Cine are grijă de animale ca să le dea furaje, să le adape…
– MARINEL (stăruitor, dar îngrijorat): Lemne? Am vorbit cu Nelu Șerban, soțul moașei lui Viorel, să-ți aducă o remorcă, i le-am și plătit. Iar restul poți să le faci și tu. Nu-ți ia mai mult de o juma de oră, poate un ceas, pe vreme rea.
– NICULINA (lăcrimând): Cu cine las fata în timpu-ăsta? Vrei să pățească ceva? Știi de băiețelul Măriei lu Șchiopu că se înecase cu mâneca de la bluză?
– MARINEL (insistent, se apropie de Viorel): Pentru atâta timp poți să-l lași pe Viorel. De-acum, e mare (îl ridică în brațe), poate să aibă grijă de sora lui. (Se așează pe scaun, îl pune pe copil pe genunchi și îl sărută.) Așa este, Viorele? O să-ți aducă tata ceva frumos când oi veni.
– VIOREL (bucuros): Da, tăticule! Dar să-mi aduci o bicicletă cum are Dănuț.
– MARINEL: Sigur că da, chiar mai frumoasă. (Îl sărută din nou.)
– NICULINA (tensionată): Ce nădejde pot să am eu în Viorel, când chiar el este una din grijile mele mari? Știi că e neastâmpărat și nu ascultă, că are de obicei să dispară și trebuie să plec după el.
– MARINEL (privindu-l cu nesaț pe Viorel): N-o să mai facă așa, acum e mare, la vară va împlini cinci ani. Și-apoi, dacă vei fi înglodată în treburi, o mai chemi pe soră-mea, pe Victorița! E singură. Cumnatu pleacă în Germania.
– NICULINA (ștergându-și lacrimile): Era bine să fii stat acasă. Aveai ce să faci, aveai din ce trăi, nu ca alții!
– MARINEL: Plec și eu ca să fac un ban…
– NICULINA (folosind batista): Aici nu făceai? Doar ai meserie. (Și îl privește fix, iar el evită să-i întâlnească privirea.)
– MARINEL (simte că… i-a venit apa la moară): N-ai văzut câtă plată am primit pe-o vară de muncă? Oase rupte pe degeaba! Acolo, câștigul e de câteva ori mai mare la aceeași muncă. Îți dai seama? Ce-am câștigat eu aici pe munca de până când a nins, acolo obțineam într-o lună-două. La ei, munca este apreciată cum se cuvine și plătită ca atare.
– NICULINA (tot neîncrezătoare): Alea-s povești ca să dați fuga acolo. Mai bine ai fi rămas acasă și, dacă cu meseria ta nu câștigi cât vrei tu, ne apucăm și noi de bostănărie sau să punem câteva mii de fire de roșii, ardei, vinete…
– MARINEL: Eu nu mă apuc de așa ceva ca să intru în spital ca Marin al lui Ogradă, din cauza solarului. Nu am fost niciodată grădinar și de precupeț nu sunt bun. Iar tractor nu mai am. Știi bine că don Vasile l-a vândut pe cel cu care mergeam eu, de fapt ca și pe celălalt, cu remorcă, semănătoare, cu tot… Omul a lăsat agricultura, care nu-i aducea câștig pe măsura efortului, și s-a apucat de comerț, dacă și-a deschis boutique.
– NICULINA: Păi ce, numai don Vasile o fi cu tractoare în satu-ăsta?
– MARINEL: Ba mai sunt și alții, că le-au cumpărat de la ceapeuri, dar sunt deja vechi, uzate, depășite și piesele de schimb au cam dispărut. Stai mai mult pe sub ele ca să le repari. Atunci, de unde câștigul muncii?! Așa că, mai bine mă duc în Italia, unde voi lucra tot pe tractor; eu așa m-am înscris, pentru tractor. Stau până câștig destul, ca atunci când mă voi înapoia să-mi cumpăr unul și să am tractorul meu ca să nu mai fiu sluga altuia. Voi lucra pământul meu, dar și la alții, iar pentru arătura de le-oi face-o, să-mi întrețină culturile mele când e vorba de munca manuală.
– NICULINA (devenind curioasă): Tu ești sigur că o să izbutești cu planul ăsta al tău?
– MARINEL (sigur pe sine): De ce nu? E musai! Acum avem și noi doi copii. Trebuie să le facem un rost. Fata s-o mărita și s-o duce la casa ei, dar băiatul? N-ai vrea să trăiască tot în casa asta, moștenită de la bunicul… Tu nu vezi câte s-au înălțat în jurul nostru?
– NICULINA: Baremi stăteai de Paște și plecai dup’aia.
– MARINEL (acum, sigur pe sine): Până atunci, italienii fac angajările. Eu, dacă mai aștept, mai pot găsi ce-au refuzat alții.
Scena a II-a
– Acasă la familia Bojin, spre seară;
– Marinel, Niculina, Viorel.
* *
– MARINEL (intră în casă, se joacă și glumește cu Viorel și, dintr-o dată, spune): Ce mâncare-mi dai pentru drum?
– NICULINA (surprinsă): credeam că te-ai răzgândit.
– MARINEL: Așa mă știi tu? Vorba mea e sfântă. Nu lasă loc de-ntors.
– NICULINA (nu-i convine, dar cedează): Pentru câte zile?
– MARINEL: Una pe drum, iar acolo…, nu știu cât o dura până mă angajez.
– NICULINA (mirată): Eu credeam că tu te duci la vorbă știută, dacă ții morțiș să pleci acum.
– MARINEL: În mare parte da, intru în numărul ăla cerut la omul cu lista. Dar știu eu când și unde îl voi găsi pe unul dintre ăștia care a cerut tractorist? Până atunci ce mănânc?
– NICULINA: O să scot ceva de la găleată, îți mai pun o slănină afumată, un codru de brânză, că ouăle fierte nu or ține; să tăiem o găină și să o fac la cuptor e cam târziu. Ce zici?
– MARINEL: Lasă, e bine așa! Doar un borcănel de gogoșar sau de murături cred că ar prinde bine.
– NICULINA: O mai nimeri vreunul din cunoscuții tăi cu tine?
– MARINEL: Poate vreun pălmaș, dar tractorist nu cred.
– NICULINA: Baremi, ăștia de plecați acum să țineți legătura și să vă îngăduiți unu’ cu altu’ ca să vă fie mai ușor prin străini!
Scena a III-a
– Acasă (în fața casei) la familia Bojin;
– Niculina, Eliza, Viorel, Diana.
* *
– ELIZA: Bună dimineața, vecină! Te rog să mai ai grijă și de Diana mea și să n-o lași să plece de lângă Viorel. Altfel, ei se înțeleg bine, dar, uneori, îl lasă și se duce la alți copii. Poți s-o strigi ca să vină înapoi.
– NICULINA (binevoitoare): Bine, vecină, n-avea grijă!
– ELIZA: Te văd mai veselă, ai primit ceva de la Marinel?
-NICULINA: Da, mi-a scris. A ajuns cu bine și s-a angajat în aceeași zi. Dar nu prea înțeleg tot ce scrie…
– ELIZA: De, Niculino! De-aș putea, te-aș ajuta, dar întârzii, deja e târziu. (Și-a privit ceasul și a încercat să plece.) Poate când mă întorc.
– NICULINA: Nu e vorba de-asta. O să iau scrisoarea cu mine când mă duc la magazin. Și de n-o fi don Vasile, găsesc eu pe cineva să mi-o deslușească. Bine, mergi liniștită! (Apoi, în sinea sa:) „Uite că Dora doarme și mă răped cât e Diana aci; ea e mai mare și mai grijulie, nu ca Viorel”. (I-a chemat pe cei doi copii în tinda casei și le-a spus:) Tu Diana, ești mai mare, cu tine mă înțeleg. Vă jucați frumos aici cu jucăriile lui Viorel, dar atenți la Dora. Dacă plânge, o legănați până când tace! Ne-am înțeles? Eu o să vin cât pot de repede. Trebuie să iau mai multe, dar mai ales gris și lapte praf, că le-am terminat. (Diana a fost chiar încântată de importanța misiunii sale.)
Scena a IV-a
– Magazinul sătesc mixt (devenit boutique);
– Mitel, Niculina, Marina lui Linte:
* *
– NICULINA (lasă să iasă două cumpărătoare și intră): Bună ziua, Mitele!
– MITEL: Bună ziua, Niculino! Ți-a scris Marinică? Cum a ajuns?
– NICULINA (bucuroasă de întrebare): Mi-a scris, dar nu înțeleg de-a rându’ ce vrea să spună. Venii să fac cumpărături, da’ am și scrisoarea cu mine; gândeam că s-o brodi don Vasile pe-acilea.
– MITEL (binevoitor): Don Vasile nu este acum, dar ce, noi n-o deslușim? Eu și Marinică am fost colegi 10 ani în aceeași bancă, ne cunoaștem scrisul unul altuia.
– NICULINA (bucuroasă, pune scrisoarea pe tejghea): Vezi ce e aci și, dup-aia, îmi dai cât-un kil de griș, orez, zahăr și lapte praf. (S-a aplecat și ea, din partea opusă, sprijinindu-se cu cotul pe tejghea.)
– MITEL (bucuros): Păi e bine, Niculino! (În timp ce reproduce cele citite, o servește, din când în când revenind asupra textului, în special pentru numele și denumirile italienești care o miră pe Niculina.) Ia uite: lucrează pe tractor de trei ori mai puternic decât ale noastre, ferma e pe o colină, unde se află și un castel, noaptea doarme la fermă, ca și administratorul don Lazar, iar patronul, don Filippo are o vilă, nu departe, pe malul unei ape, parcă eleșteu scrie aci… Că mult te interesau pe tine astea…
– MARINA LUI LINTE (intrată pe nesimțite): Mai șușotiți mult aci? Dă-mi și mie o kilă de zahar și un pachet de halva, că oți mai boscorodi și dup-aia!
– MITEL (după ce Niculina pleacă cu plasa cu cumpărăturile): Da vecină, imediat te servesc. Ce ziceai? Aha, zahăr și halva. Ții post, ai?
– MARINA (cu răutate, provocator): Țin, sigur că țin! Tu nu ții nici de una, nici de … cealaltă, de când ai ajuns pe leafă, bag seama.
– MITEL (deranjat): Tu ești nebună? Vezi că te-aude nevastă-mea și cine știe ce-i trece prin cap, când știe că femeia asta are omul plecat.
Scena a V-a
– În fața magazinului;
– Marina lui Linte, Saveta, Victorița.
* *
– MARINA (după câțiva pași, la ieșire, o întâlnește pe Saveta): Măi stăi, fa, oțâră, că de când nu te-am văzut!
– SAVETA (șovăitoare): Mă cam grăbesc, lăsai pâinea în cuptor, oala pe foc…
– MARINA (insistentă): Când te văzui mă bucurai că măi schimbăm o vorbă-două, că n-o fi foc. (Se dă mai aproape și, discret:) Aba, Saveto, tu ai auzit de Mitel și Niculina lu’ Marinică al Stanii?
– SAVETA (devine interesată): Niculina asta de-o văzui eu ieșind de-acilea?
– MARINA (prinde curaj): Aha! Asta de are omu plecat în Italia.
– SAVETA (curioasă): Ce e cu ea?
– MARINA: Se ține cu Mitel.
– SAVETA: Ei lasă!!! (Duce mână căuș la gură semn că rămâne între ele.) Iote că nu aflasem…
– MARINA (zărind-o pe Victorița pe șosea): Victorițo, acasă mergi? Stăi ca să mergem amândouă; măi tărășim și noi… (O lasă pe Saveta și pleacă după Victorița.)
Scena a VI-a
– Acasă la familia Bejan;
– Niculina, Victorița.
* *
– VICTORIȚA: Am auzit că Marinel o duce bine pe-acolo. Ți-a trimis și bani?
– NICULINA: E bine sănătos, mulțumit de administrator și de patron, oameni de treabă.
– VICTORIȚA: Câștigă bine?
– NICULINA (suspicioasă): Da, el e foarte mulțumit. Domnul director al școlii mi-a zis că Marinel a câștigat luna asta cât toată familia sa la un loc. E adevărat că nu stă jos decât când mănâncă, de dimineața până se întunecă.
– VICTORIȚA: Tu ce faci, te descurci cu copiii?
– NICULINA: Mă descurc, ce să fac? Am mai lăsat-o pe Diana cu ei, când a trebuit să dau fuga la magazin.
– VICTORIȚA: De tat-su mai întreabă, ori s-au obișnuit, că au trecut câteva luni de când a plecat.
– NICULINA: Dora e mică, nu știe, dar Viorel… Mă trezesc cu el seara că mă întreabă: „când vine tati?”. Ziua se ia cu joaca, nu-și aduce aminte. Dar uite, nu știu ce să mă fac cu Dora. O apucă plânsul câteodată de-mi vine s-o arunc pe fereastră. Nu bagă limba-n gură poate și un ceas. Îi fac tot ce pot și, dacă nu tace, încep să plâng și eu.
– VITORIȚA: Du-te cu ea la dispensar! O fi bolnavă.
– NICULINA: Am fost; mi-a dat niște pastile de i le dizolv în ceai. Parcă s-a mai liniștit după ele. Mie mi-e frică să nu-i facă juratu-ăsata ceva când nu sunt lângă ei, fiindcă n-are astâmpăr deloc. Dacă mai stai aci aș da o fugă până la dispensar ca să mai iau niște pastile d-astea.
– VICTORIȚA: Du-te fără teamă, stau eu cu ei. Viorel o să mă ajute. Da’ să nu stai mult! Am și eu treabă acas’. Da, Viorele? Mă ajuți?
– VIOREL (unduindu-și trupul și aducând un genunchi la piept): Da!
– NICULINA (bucuroasă): Vin repede, că am de dat mâncare la păsări, să văd de ce nu-mi veniră gâștele și rațele…
Scena VII-a
– În magazinul sătesc (boutique).
– Mitel, Niculina, Victorița.
* *
– NICULINA (grăbită): Bună ziua, Mitele!
– MITEL (supărat): Ce mai ai de cumpărat?
– NICULINA: Plecasem la dispensar, dar mi-adusei aminte că Viorel a răsturnat punga de zahăr; n-am mai ales decât două-trei linguri de pe jos.
– MITEL (în timp ce o servește și primește banii): Dar află că neroada aia de Marina lu’ Linte a umplut satu’ că tu trăiești cu mine.
– NICULINA (surprinsă): Ia! De unde până unde vorba asta?
– MITEL: Păi, atunci când ai venit cu prima scrisoare, știi că ne-a găsit citind-o, fiecare de cealaltă parte a tejghelei. Ei bine, a plecat de-aici și la toate femeile pe care le-a întâlnit le-a spus că ne-a surprins „bot în bot”, auzi tu! Printre astea a fost și cumnată-ta Victorița.
– NICULINA (înfuriată): Doaaamne! Femeilor astea le-a luat Dumnezeu mințile. (Ușa se deschide brusc și intră Victorița.)
– VICTORIȚA (triumfătoare): Vasăzică, aici erai, ha! Mă găsiși pe mine fraieră să-ți am grijă de copii, iar tu alergași la întâlnire cu ibovnicul. Văd că n-a ajuns vorba la Marinel pân-acum; dar o să-i scriu eu, de vine-ntr-o fugă. Atunci vezi tu pe dracu! (Victorița pleacă mulțumită, Niculina rămâne în lacrimi, fără a zice ceva un timp.)
Scena a VIII-a
– Acasă la familia Bejan;
– Niculina, Viorel.
* *
– NICULINA (Se apropie de casă, o aude pe Dora plângând, o găsește lângă scara casei, se alarmează): Ce e cu Dora afară, fără cărucior, pe pământul gol? (O ia la piept pentru a o încălzi și liniști, intră în casă, urmată de Viorel și vede fereastra deschisă și masa dată într-o parte:) Cine a deschis fereastra? Tușă-ta Victorița?
– VIOREL (stând pe marginea patului, doar a ridicat din umeri):???!!!
– NICULINA (Dora plânge mai tare): Spune cine a deschis fereastra că altfel nu știu ce-ți fac!
– VIOREL: Vezi ce rea este? Și ziceai numai de mine… Eu n-aș fi plâns atâta…
– NICULINA: Tu ești mare, cum o să plângi. Ea e mică, nu poate să spună ce o doare, ce vrea… Dar cine deschise fereastra și cum ajunse Dora afară, lângă scară?
– VIOREL: Păi nu vezi că nu tace nici acum, cu matale? Și nici cu mine. Nu tăcu nici când o aruncai afară; cum te-am auzit pe matale…
– NICULINA (Cu fața în lacrimi, o ia pe Dora în brațe și pleacă spre dispensar): Du-te la Diana, până când vin înapoi.
A C T U L al II-lea
– O VOCE (aceeași, înainte de ridicarea cortinei): Victorița a avut grijă să-l anunțe pe fratele său Marinel să vină repede acasă, fiindcă „Dora a fost scăpată din brațe de către Viorel de pe scară, când Niculina era la întâlnire cu Mitel de la boutique-l lui don Vasile. Acum, poliția cercetează cazul, fiindcă fetița și-a rupt spinarea și poate să rămână cocoșată din neglijența mamei”.
Scena a IX-a
– Cameră de spital cu două paturi;
– Medicul, Marinel, Niculina, Dora.
* *
– MARINEL (se apropie circumspect de salonul nr.107, tocmai când iese grăbit medicul): Domnule doctor, eu sunt tatăl Dorei Bejan…
– MEDICUL (din mers): Am făcut tot ce trebuia, am liniștit-o, sperăm ca totul să decurgă bine… (și se îndreaptă spre scări)
– MARINEL (Deschide ușa, intră, este izbit de imaginea Dorei „îmbrăcată” în ghips, nu-l mai țin picioarele și se ghemuiește lângă ușă, cuprins de un plâns nervos): Cum ai putut să faci una ca asta? Cum ai putut… (și a lovit nervos cu pumnul în podea)
– NICULINA (ștergându-și neîncetat lacrimile și tremurând): A trebuit să mă duc la dispensar și am lăsat copiii…
– MARINEL (în timp ce se ridică, ștergându-și lacrimile): Gata, ajunge! Nu te obosi cu justificările! Știu tot. Roagă-te la Dumnezeu să nu rămână fata cocoșată, că te trimit la mă-ta și mai cocoșată decât ea!
– NICULINA (suspinând): Doctorii au spus că nu rămâne…
– MARINEL: Gata! Ajunge! O să stăm de vorbă acasă! (Îi aruncă o vorbă urâtă, o privire a lehamite și pleacă.)
Scena a X-a
– Boutique-l lui don Vasile, cu vreo doi-trei cumpărători;
– Marinel (zis și Marinică), Mitel, Lisandra:
* *
– MARINEL (îndârjit, nerăbdător să plece clienții, apoi atacă direct): Mitele, eu am auzit niște vorbe despre tine și nevastă-mea. (Strânge din dinți, pumnii încleștați.) Dar acum vreau să aud de la tine adevărul gol-goluț!
– MITEL (tensionat, dar stăpân pe cele spuse): Da, Marinică, am auzit și eu. Știe și nevastă-mea, iote-o, e-aci, poți s-o-ntrebi! Știu și de la cine a pornit tărăraia asta. Dacă vrei, o aduc și pe Marina lui Linte, că numai asta a născocit totul. Dar, înainte de orice, dă-mi voie să te întreb și eu ceva!
– MARINEL (gata să izbucnească): Adică, în loc să-mi răspunzi ori de una ori de alta, acum mă iei tu la întrebări?
– MITEL: Da, fiindcă vreau să aflu dacă mai ești omul pe care-l știam eu. Dacă vii la mine convins de alții, pot să-mi bat gura o săptămână și nu îți scot asta din cap. Aș vrea să știu dacă tu poți să crezi că pe mine atât m-ar duce mintea? Noi am copilărit și dănăcit împreună, am fost pe-un loc în armată, tocmai la Lipova, și nu mâncam unul fără celălalt pachetul trimis ori de-ai mei, ori de-ai tăi; crezi că puteam să calc în picioare familia fratelui meu? Că noi ca frații am fost tot timpul.
– MARINEL (mai destins): Ajunge! Știu și eu toate astea și mă și miram, ba chiar mă necăjea la culme să aud așa ceva la adresa ta. Dar uite că voiam să aud de la tine.
– MITEL (destins): Eu cred că și Niculina a venit la mine ca la fratele tău. Dar uite că termină și nevastă-mea de aranjat marfa de o primirăm astăzi. Întreab-o și pe ea! Că ce-am pățit și cu asta…
– MARINEL: Păi ele erau prietene.
– MITEL: Stai să vezi! M-am trezit cu ea, zor-nevoie, să-l las dracului de magazin, fiindcă pe-aici vin toate cutrele de au bărbații plecați pe bani mulți; ele nu au ce face și doar umblă cu conciul pe sus și cu fustele scurte, mai nou cu pantaloni de țipă pe ele, și cu ochii după bărbații altora. Auzi tu ce-a putut să-mi strige Lisandra mea?
– LISANDRA (râzând): Vezi-ți de treabă, Marinică! Tu vrei să-ți spargi familia de pe urma gurii păcătoase a Marinei?
– MARINEL (vrând să audă de la Lisandra ceea ce își dorea): Crezi că doar ea e vinovată?
– LISANDRA (cu fermitate): Bine’nțles! Fiindcă ea a răspândit minciuna asta din om în om. Ca să nu mai spun că i-a ieșit Victorița în cale chiar atunci, când era ea înfocată că nu avea cui să împartă din născocirile ei.
– MITEL: Dar tu ai grijă că Victorița nu e convinsă nici acum care e adevărul. S-ar putea să creadă în continuare ceea ce i-a spus Marina despre… cumnata.
– LISANDRA: Eu am stat la pândă ca să fiu sigură, Marinică. Așa m-am convins că nu a fost nimic adevărat din ce a trăncănit Marina. (Mitel a tresărit surprins.) Uite, el nu știe nici pân-acum de asta. (Și a râs, mândră de ceea ce a făcut ea.)
– MARINEL (puțin mirat): Dar de ce considerați voi că Victorița nu ar fi deplin încredințată de adevăr?
– MITEL: Păi în ziua ’ceea, Victorița a intrat aici ca o furtună și a tăbărât cu vorbe grele asupra Niculinei (încearcă să o imite): „Vasăzică, lăsași copiii în grija mea și tu ieșiși la întâlnire cu iubitul, ha? Crezi că eu sunt proasta satului?” Dar biata Niculina abia apucase să spună că Viorel vărsase punga de zahăr…
– MARINEL (mirat și interesat): Așa, vasăzică? Atunci se schimbă situația. Să înțeleg că, înainte de a fi plecat de acasă, Niculina lăsase copiii în grija Victoriței, iar aceasta, în loc să aibă grijă de ei, a plecat să o urmărească pe Niculina?
– MITEL: Exact, frate Marinică!
– MARINEL: În cazul ăsta se schimbă socoteala. Cea care a lăsat copiii singuri nu e Niculina, este Victorița, care a plecat ca să facă pe detectivul Catani. Și-atunci, cei de la postul de poliție de ce au dresat dosar Niculinei?! (A încercat să plece spre post:) Mă duc peste ei!
– MITEL (pașnic, detensionat): Nu te grăbi! Ai timp pentru toate să le pui la punct. Acum du-te, găsește-l pe Viorel și veniți la noi la masă!
– MARINEL: Mulțumesc, dar nu pot. M-a chemat Victorița.
– MITEL: Nu-i nimic. Ia-o și pe ea și veniți împreună! Este și ea tot singură.