O copilărie fericită

            Mi-e dor de copilărie. De satul bunicilor. De minunaţii mei bunici. În anul 1966, luna mai, când bunicul nu-nplinise 60 de ani şi bunica avea 53 de ani, părinţii, întrucât nu aveau altă posibilitate m-au adus la bunici, în comuna Licurici, judeţul Gorj.

Acum, peste ani, privind retrospectiv consider că a fost un câştig pentru mine, nu numai pentru copilărie ci pentru toată viaţa pe care o trăiesc la cote maxime.

În vremea aceea, în comună nu era curent electric. Satul a fost electrificat în 1977, deci 11 ani am copilărit cu lampa. La doi ani după ce m-au adus pe mine a venit şi fratele şi verişoara mea. Toţi trei am avut cea mai reuşită copilărie din lume.

Viaţa era dură atunci. Bunicul nu a avut serviciu niciodată. Nici bunica. Trăiau din vânzarea fânului (comuna nu era colectivizată), vindeau şi vin şi vaci. Bunicul era priceput la toate. Îşi luase tejghea de tâmplărie, îşi făcuse forjă, râşniţă pentru huroaie, ţarc (lin) pentru pregătirea vinului, car cu roţi de lemn şi bandaj metalic, şopruri, grajduri, pătul şi evident casă cu etaj, tindă şi privor – specific gorjenesc.

Iar noi copiii creşteam. Anii treceau, a venit şcoala. Eu am fost adus la Craiova iar fratele meu a făcut clasa a I-a acolo la Licurici. Oricum abia aşteptam vacanţa să revin cu drag în comuna copilăriei mele. Evident mâncarea era bio, apă de izvor, aerul purificat datorită pădurilor de stejar şi fag. Ne duceam, de drag cu vacile de prânz şi de amiaz, apoi pe la 11 ani bunicul m-a învăţat să cosesc. Când     a-nvăţat şi fratele meu, plecam toţi, cu noaptea-n cap şi coseam din zori şi până-n seară. Bunicul avea multe livezi cu fâneţe. Nu pridideam doar noi trei. O zi punea şi oameni. Norma era cam 1 car fân/zi/om aproximativ un pogon de fân cosit de un om pe zi. În special pentru Valea Deşului punea câte 10 – 12 oameni cu ziua. Îmi aduc aminte cu plăcere cum la prânz venea bunica cu baniţa în cap, găleata de lapte într-o mână şi o damigeană de vin în cealaltă. Iar în baniţă era cirobă de găină, varză fiartă cu carne din garniţă (trandafiri şi muşchete), obligatoriu turtă şi veselă. Se mânca în străchini de pământ cu linguri de lemn. Nu avea fiecare strachina lui ci se umpleau, de mai multe ori 2 sau 3 străchini. Şi nu a murit nimeni din lipsă de igienă. Ba, din contră ce bine s-a trăit. Apoi seara oamenii veneau acasă unde le punea masa lângă cunie (bucătărie de vară) şi stăteau la taclale până târziu la un pahar de vin iar ziua următoare o luau de la capăt. Apoi după ce fânul era cosit, făcut poloage, se usca natural, se strângea în plaste şi se căra acasă unde se depozita în clăi. O parte era pentru hrana vacilor la iarnă iar surplusul se vindea.

Mai erau munci la ţară: porumbul, via, grădina etc. Nu mai insist asupra lor cu menţiunea că la vie bunicul se ducea ca la servici. El o tăia şi o lega singur. Era la câmp, după ce urcai printr-o pădure. Avea cam 25 ari (italiană, novă albă şi neagră şi razachie). În anii buni făcea cinci care de struguri.

Revenind la copilăria mea sincer acum mă gândesc cum reuşea bunica să ne sature pe toţi. Avea cinci guri de hrănit. Nu realizam atunci efortul ei. Era o gospodină extraordinară. Ţin minte că duminica ne tăia câte doi pui, îi punea la saramură cu usturoi după ce-i frigea în ţăst cu turtă. Mamă ce mâncare regească. Şi acum mă gândesc cum o savuram. Apoi lapte dumicat cu turtă. Alt deliciu. Nu mai vorbesc când scotea din garniţă ce sărbătoare era.

Practic am copilărit împreună cu fratele şi verişoara pe o cergă sub dud. Ei, bunicii erau plecaţi cu treburi iar noi singuri stăteam închişi în curte. Aveam o vecină (mama Mia) care stătea vis-a-vis la o casă, tot cu etaj şi ne mai supraveghea. Ţin minte când îi raporta bunicii: „Cornelie se bătură … chirăi unu de auzi tot satu!”.

Bunica ne trombonea că avea un pitic în lemne care-i spunea tot ce făceam. Pe urmă, când ne-am mai mărit ne-am prins noi cine ne monitoriza.

Sunt multe de povestit. Aş retrăi oricând copilăria minunată. Gorjul meu drag cu satul cu nume sclipitor mi-au rămas în inimă ca nişte referinţe pentru tot ce a urmat. Viaţa la ţară, atunci avea un farmec aparte. Promit să revin cu alte amintiri care-mi umplu inima de bucurie din minunata mea copilărie.

Într-adevăr România e frumoasă. Aşa în stare pură. Am copilărit pe frumoasele meleaguri gorjeneşti unde fagul şi stejarul dominau pădurile de pe dealurile satului copilăriei mele. Ca orice copil crescut de bunici îmi plăcea să mă duc cu vacile. Comuna nu era colectivizată şi fiecare gospodar avea pământul lui. Bunicul avea fâneţe, vie şi pădure. Cultiva porumb şi ovăz. Nu a avut servici niciodată dar vindea fân, viţei şi vin. Efectiv îl înţeleg acum pe Eminescu când a scris poezia ‘Fiind băiet păduri cutreieram’. Acum mă regăsesc şi eu în ipostaza lui. Îmi plăcea să mă plimb în mijlocul naturii, să beau apă de la fântânile cu cupă sculptată din lemn, să adun ciuperci, mure, măcese şi plante medicinale pentru ceai. Şi când eram elev sau student abia aşteptam vacanţa să ajung în comuna copilăriei mele. Nici astăzi nu s-a schimbat mare lucru acolo. Numai oamenii nu mai sunt cei de atunci, aproape că nu mai sunt deloc. Multe case pustii. Curtea şcolii mai tot timpul goală. A crescut iarbă pe terenul de sport! Nu regret copilăria mea de la ţară. La oraş am făcut şcoala, liceul şi facultatea. Aici şi locuiesc împreună cu familia. Dar, ori de câte ori am ocazia dau o fugă la ţară să-mi încarc bateriile. De aceea avem nevoie să păstrăm intactă natura ce ne-nconjoară. Să o păstrăm pură şi ori de câte ori avem ocazia să evadăm în mijlocul ei de unde să ne tragem seva purităţii vieţii. Fac pe această cale un apel la fiecare dintre noi să contribuie, aşa cum poate la conservarea acestei resurse inepuizabile a minunatei noastre ţărişoare. Să păstrăm România frumoasă aşa cum am moştenit-o de la strămoşi.