Admirabile semne

de Dan Ionescu

La editura Anthropos, Doina Bogdan Dascălu a publicat, în condiţii grafice deosebite, volumul de poeme Albastrele semne. Titlul s-ar interpreta, după semnificaţia albastrului, „Semne de speranţă“. Cu o prefaţă semnată de Crişu Dascălu, cartea are o istorie interesantă, consemnată în capitolul O mică istorie (literară).

Primul text, denumit cu vorbele imperaţiei supreme Fiat lux, conţine ideea că supravieţuim ca impresii „prin inimi de ceară“, câtă vreme aceste inimi ne suportă. În fond, rezistenţa lor la impactul cu noi depinde totuşi de speranţa noastră în reciprocitate.

Felul deznădejdii de a influenţa este similar, însă definitiv, upovăinţei pentru că ne dizolvă dinspre esenţa pe care o exprimăm înspre acele persoane care ne agreează. La capătul arderii de sine, se află efectul poruncii „Fiat lux!“, marele cosmos.

Denumirea unui poem Panică albă îmbină cauza: teamă exagerată, cu efectul: albirea (de frică) a părului. Dar „panica albă“ poate fi un subtil nume pentru senectute. Spaima de timp este universală. Interogaţia: „Au înflorit / Ferestrele / Lunii?“, în circumstanţa prăbuşirii semnelor temporale, clipelor, „în peştera / Nopţii“, în sufletul corpului decăzând, indică altă destinaţie, astrală, însă nu ultima.

Presupusa rugă pentru schimbarea atributelor discrepante între iubire şi tăcere, se face individual şi în discreţie; auzită, ruga îşi va fi diminuat efectul, precum în magie, ritualul, consecinţele: „Plăpândă e steaua iubirii. / Ci nesfârşită-i tăcerea“.

Aspecte medievale rezistă, în afara solitului câmp livresc, datorită redistribuţiei în realitate, în formă accentuată, a efectului pe care-l presupun fenomenele fizice, în cazul curent, materializarea ecoului într-un stadiu echivalent cristalului: „Voci / Veşnicite / În propriul / Ecou“.

Expresia consacrată de Villon: „Zăpezile de altădată“ insuflă posibilitatea de a retrăi timpul trecut, lecturând pagini care îl reflectă. Alăturarea oglinzii de zăpadă amplifică incomensurabil puritatea albului.

Viziunea progresivă: „Totul este atât de pur, / încât văd aerul cum ne respiră“ invocă prin antiteză, turnura regresivă eminesciană: „şi-ai s-auzi cum iarba creşte“.

Imaginea orologiilor deformate de propriul timp măsurat, din picturile lui Salvador Dali, o regăsim astfel în poezia Împăcare: „Prin albia / Fostului / Râu / Se preling / Ceasurile“. Asemănarea dintre apă şi timp, pe care şi Vasile Alecsandri a fixat-o într-un pastel, este cursul, pentru apă, uneori abătut, dar pentru vreme, până acum, ireversibil. Doina Bogdan Dascălu conferă altă similitudine, spaţiul.

În lumina dimineţii, oglinzile au o dublă calitate: memorială şi de evaluare a dispoziţiilor altruiste ale oamenilor. În denumirea poemului Lumină aurorală, observăm conversiunea substantivului propriu „Aurora“ în adjectivul „aurorală“. A doua secvenţă poetică are versurile dispuse în trepte pe care previzionezi instalându-se cauzele din prima strofă.

Eul liric, etalat de marca lexico-gramaticală „mă“, îşi înstrăinează amintirile; sângerarea lor în cleştar este efectul „Ademenitorului / Cuţit / Al visului“ care „mă străbate“.

Ca în poeziile din perioada parnasiană, ale lui Ion Barbu, lava, în elanu-i puternic de a cuprinde bolta cerească, nu poate, în punctul cel mai înalt, decât a configura „flori de lavă“, ale căror lujere, „înfipte-n icoane pe sticlă“, semnalează supoziţia elementară că erupţiile vulcanice fac parte din creaţie şi limita armoniei de ansamblu le reprimă abuzul.

În viziunea poetei, există un Alpha al apocalipsei şi într-un asemenea punct al cosmosului, pomii sunt superiori soarelui. Posibilitatea de a inversa rolurile survine forţei de omogenizare a personificărilor. Dintr-un stadiu comun, ascensiunea se face inegal şi contrar proprietăţilor ştiute ale atâtor lucruri, ca în acest pastel psihologic: „E toamnă / târzie. // Şi soarele / Cade, / Strivit, / Printre crengi. // Singuratici / Copaci / Semne / Ne fac / Spre veşnicie“.

Fără un Caron în slujbă, atins de oboseala mundană a celor pe care-i transportă în luntre, vom rătăci pe ape, cu o veşnică neîmplinită opţiune, integrarea în alt cuprins: „Chipuri / Rătăcitoare / Pe ape. // Goală / E luntrea // Şi Caron / E obosit“.

În afara unor motive mai rare, precum: epistola, deşertul, melcii, arlechinul, păunul, ruinele, oglinda, sămânţa ş.a., motive rulate într-un stil poetic întemeiat pe un limbaj lapidar, însă încărcat de sugestivitate, descoperim în volumul Albastrele semne, o dimensiune underground; în condiţia îndeplinită a întoarcerii iubitului, „toate peşterile / Care clipesc / Din munţii albaştri // S-ar umple / De cuvintele / Veşnice“.

Doina Bogdan Dascălu a scris eseuri despre poezie şi este o familiară a genului liric: Critica, limbaj secund (Timişoara, ed. Facla, 1981), Arta comentariului (Timişoara, ed. Augusta, 2001), Gramatica poeziei române (Bucureşti, ed. Univers Enciclopedic, 2002). În consecinţă, apariţia acestui volum se poate explica şi prin preocupările metapoetice ale autoarei.