Alina Ţenescu: „Comunicare, sens, discurs”
de Ştefan Vlăduţescu
La debutul său editorial, cadrul universitar Alina Ţenescu ne reţine atenţia cu o lucrare temeinică, riguroasă şi de o remarcabilă acurateţe ideatică („Comunicare, sens, discurs”, Craiova, Editura Universitaria, 2009). Structurat pe şase piloni, studiul se situează în domeniul ştiinţelor comunicării, mai exact, în acela al comunicologiei (cu un termen al lui J.A. DeVito din „Communicology”, New-York, Harper and Row, 1982). Convergenţa zetetică (de investigare) se realizează pe o platformă din zona comunicării. Fiecare capitol porneşte de la comunicare şi se înapoiază autoreflexiv asupra ei, păstrând permanentă în background raportarea la „relaţia comunicare-sens-discurs”.
Mai întâi, se delimitează conceptul axial al cărţii. Comunicarea este înţeleasă în termenii definiţiei operaţionale la care achiesează principial şi reputatul specialist Mihai Dinu: proces în care comunicatorul transmite stimuli pentru a schimba comportamentul unui auditor. Procesul comunicaţional „implică o derulare a operaţiilor de codare, recodare, decodare asupra mesajelor”. Ca elemente ale procesului se reţin: emiţătorul, receptorul, mesajul, canalul, codul, referentul/contextul şi feed-back-ul. Practic, comunicarea se realizează sub mai multe forme şi la diferite niveluri. Taxonomia formelor configurată după Paul Attalah are incidenţă după şase criterii: emiţător, context, instrumente (canal), obiective, interacţiunea sistemelor şi poziţia organizaţională. Selectiv, avem profiluri intrapersonale / interpersonale / de masă, directe / indirecte, verbale / non / para verbale, incidentale / instrumentale, omogene / heterogene, ascendente / descendente / orizontale. După G.R. Miller şi M.L. Knapp, comunicarea prezintă cinci niveluri: intrapersonal, interpersonal, de grup, publică, de masă. Înţeleasă, alături de Alex Muchielli, ca interacţiune socială a unor actori în situaţie, comunicarea denotă cinci tipuri de mize: informative, de poziţionare, de mobilizare, relaţionale şi normative. În atingerea scopurilor, obiectivelor, mizelor sale, comunicarea se poate lovi de bariere, factori „care diminuează, amplifică, împiedică sau deformează mesajele”.
Capitolul al doilea se axează pe limbă, limbaj, discurs şi formele şi treptele comunicării verbale, ca şi pe evidenţierea modului în care „mesajele transmise în procesul de comunicare produc (…) efecte” de natură cognitivă, afectivă şi comportamentală. Al treilea pilon al studiului se centrează pe acea parte a comunicării negociaţionale care gerează rezolvarea conflictelor. Analiza tranzacţională ca metodă de decodare „a proceselor de comunicare” face obiectul exprimării din secţiunea a patra. Capitolul penultim mută cercetarea într-o altă zonă a comunicării, aceea a persuasiunii şi manipulării, văzute ca moduri în care se „actualizează funcţia conativă a comunicării”. Persuasiunea este radiografiată ca „acţiunea de a convinge într-un mod sau altul pe cineva să facă ceva sau să aleagă un lucru”, iar, în paralel, manipularea este reţinută drept „acţiunea de a influenţa prin mijloace specifice opinia publică sau o anumită persoană, astfel încât să aibă impresia că acţionează conform ideilor şi intereselor proprii” (p. 108). Cele două concepte sunt valorizate opozitiv: „persuasiunea” (capacitatea de convingere) ar fi pozitivă, dezirabilă, iar manipularea, negativă, periculosă, ocultă. În limitele acestei ordini a acţiunilor comunicaţionale, este de arătat că, în opinia noastră, în raport cu obiectivele comunicaţionale promovate de instanţa de comunicare, există două tipuri de a comunica: o comunicare convictivă (bazată preponderent pe metode de convingere fundamentate logic) şi o comunicare persuasivă (axată prevalent pe proceduri emoţionale de adeziune). Ca forme ale comunicării persuasive diferenţiem, concordant cu O. Lerbinger („Designs for Persuasive Communication”, New-Jersey, Englewood Cliffs, 1972), influenţa, intoxicarea, manipularea, dezinformarea şi propaganda („Comunicare jurnalistică negativă”, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006).
Pilonul ultim al cărţii aparţine zonei de relaţii publice a comunicării şi are drept obiectiv articularea unui model al discursului din punct de vedere pragmatic. Pentru discursul public este constatată ca definitorie prezentarea de către un vorbitor a unui mesaj continuu unei audienţe largi într-un context unic”. Sunt catalogate drept genuri discursive conferinţa, rugăciunea, jurnalul televizat ş.a., iar ca forme de discurs (după P. Zemor): discursul informativ şi discursul persuasiv.
Cartea izbuteşte să radiografieze conceptele de bază ce asigură suportul înţelegerii funcţionării mecanismelor diferitelor tipuri şi forme ale comunicării. Subiacent, reuşeşte să determine un fenomen de fisiune semnificaţională a acestora, aşa încât ele să devină comprehensibile pentru un lector chiar şi neavizat. Dincolo de performanţa pedagogică de expunere şi impunere, autoarea vădeşte în demersul său o foarte bună cunoaştere a bibliografiei fundamentale a domeniului şi capacitatea de a o domina prin asimilare într-un discurs cu nuanţe personale. Scrisă într-un stil specific lucrărilor de factură ştiinţifică, volumul captează coerenţa argumentării şi prin eleganţa şi cursivitatea formulării, fiind şi prin aceasta remarcabil.