Cartea copilăriei mele       

Îmi amintesc cu plăcere și nostalgie de Amintiri din copilărie, de Ursul păcălit de vulpe, ambele de Ion Creangă, de Colț Alb scrisă de Jack London, și de Dumbrava minunată de Mihail Sadoveanu. Sunt sigură că Dumbrava minunată a fost cartea copilăriei mele. Mi-a cumpărat-o mama de la librărie în același timp cu ghiozdanul pentru clasa I.      

Cel mai mult m-au fascinat coperțile și ilustrațiile la această carte. A rămas pe raft până am deslușit buchiile și am învățat să nu mai citesc pe silabe. Apoi am citit-o bunicului cu voce tare chiar de ziua lui și în schimb am primit dulciuri și bomboane. A fost ușor de descifrat, avea scrisul mare și clar. M-a uimit povestea Lizucăi și a prietenului ei, cățelul Patrocle. Lizuca rămăsese fără mamă, iar durerea aceasta nu era alinată de mama ei vitregă, dimpotrivă, mi-era milă de ei și mi-a fost teamă, citind pasajele în care s-au rătăcit prin pădure în încercarea de a ajunge la bunici, cred că atunci a fost momentul când am început să delimitez mai clar binele de rău. Nu-mi plăcea deloc cum se comporta mama vitregă cu Lizuca, iar tatălui ei (Lizucăi) voiam să-i scriu adevărul despre aceasta (mama vitregă). Nu cred că la vârsta Lizucăi aș fi fost la fel de curajoasă, astfel încât să stau în scorbura unei răchite sau să merg singură prin pădure, dar și eu am avut destule peripeții simpatice în copilărie. De exemplu, când am aruncat supa cățelului și m-a prins mama, eram la fel de uimită ca și ea, doar că din motive diferite, eu, pentru că m-a prins, și ea, pentru că i-am aruncat supa. Alt exemplu ar mai fi atunci când am închis ochii intenționat pe bicicletă doar ca să văd dacă pot să nimeresc drumul, dar singurul lucru pe care l-am nimerit a fost șanțul, căzătura a fost destul de rea, nu știu la ce mă așteptam să mi se întâmple, am fost un copil destul de problematic și năzdrăvan.