https://blog.revistaderecenzii.com/

    Cartea recentă a Ioanei Heidel intitulată  Liili, muică, ce făcuși iar? am savurat-o timp de câteva seri înainte de culcare, la fel cum mă captivase Ion Creangă cu ale sale celebre  Amintiri din copilărie, pe timpuri. Frumoasă aducere aminte a copilăriei, emoționantă, vie!Toți acești ani ce m-au tras tot mai departe de rădăcini, nu au reușit să-mi dizloce din subconștient expresivul grai oltenesc, mărturisește autoarea. Aceasta se simte datoare locurilor, strămoșilor, tuturor celor care au însoțit-o cu gândul pe traiectoria vieții, puterea emoțională a episoadelor din copilărie marcându-i tot restul vieții.  Cutiuța cu amintiri, magică, e însăși copilăria pe care-o poartă ca pe o comoară vie prin lume. Respectul și dragostea pentru locurile de baștină, năzbâtiile, fanteziile, sunt parte din ființa și devenirea Ioanei/ Nanei. Inima bate la fel ca a strămoșilor, ni se destăinuie cu respect pentru aceștia. O mândrie nedisimulată răzbate din rândurile cărții, o iubire profundă pentru satul, graiul  și oamenii din Goicea sa natală. Dăsnățuiul e un personaj viu și principal al satului. Toate localitățile din preajmă au avut o legătură de dragoste și o dependență față de acest râu darnic și adesea năbădăios. O avalanșă de cuvinte uzuale uitate demult, mi-au revenit brusc în memoria afectivă legată de Urzicuța bunicilor mei, o comună din vecinătatea Goicei. Exista Goicea Mare și Goicea Mică, la fel cum era Urzica Mare și Urzicuța.

Chiorăie mațele de foame, ai gărgăuni în cap, zăbăuc, oțâră/ puțin, oțârușică/puțintel, sunt cuvinte poate uitate, neuzuale azi…Ălălant, pâinghie azmă, muică, îți cășună pe mine, ozâcă, te faci de minune, obosâtă, pitulat, cheatră, chetroi/pietroi, ai rupt-o-n fericire, făcuși fro boroboață, fro nefăcută, nu face nici cât o ceapă degerată. Pe vremea copilăriei noastre scoicile din râu se aduceau pe furiș, fiind considerate  hrana săracului. Era mare rușine să știe vecinii că mănânci scoici sau raci, deși erau tare bune, iar azi au devenit delicatese la marile restaurante. Bine că ni se luă chiatra de pe inimă !, cum ar zice țăranii noștri. Limbajul colorat pare un dialect plin de haz cititorilor din alte regiuni, dar firesc pentru olteni. Vino-ți în fire, că-ți crapă scherea-n tine! Multă glagorie n-are. Nătăntoalo! Macar de ț-ar țâne de foame cartea aia! Umbli ca musca fără cap! Îți cășună pă oaminii ăia/e precum ai spune tot pe oltenește că “ți să pusă pata pe careva”….

Prin noiembrie plecau camioanele pline cu sfeclă de zar spre Podari, la fabrica de zahăr.  Comperativa era Cooperativa sătească. La prăvălie cumparai de toate, inclusiv caramele la schimb cu ouă furate de copii din cuibarul găinilor. Nunta și darul e un capitol frumos ce mi-a amintit cum se pleca la privit… carul încărcat cu zestrea miresei și darurile pentru nași. Plosca cu vin mergea din poartă în poartă, așa se invitau sătenii la nunți. Oamenii se uneau înaintea Domnului și a semenilor, munceau, visau, făceau urmași și într-o zi se odihneau împreună în cimitirul de la marginea satului. Orice copil da o mână de ajutor familiei și îmi amintesc cu câtă mândrie plecam cu sacul de cânepă pe umăr după știr pentru porci prin lanul de porumb din marginea satului, sau după foi de sfeclă. Eram copil de oraș dar mă fascina viața satului, muncile agricole, taina de la portițe și de pe buza șanțului, radio șanțul…Costică fusese colegul de grădiniță și mai apoi de generală pentru Ioana. Dar cine n-a avut un prieten de joacă numit Costică, cândva? Și cine nu se spăla în albia de lemn și era clăbucit cu leșie pe cap ca să nu facă păduchi? Era o tortură necesară spălatul cu leșie (lăiatul), te usturau ochii, mirosea neplăcut, însă bunica Ioanei știa cum să o sperie pentru a accepta acest ritual, altfel păduchii făceau funie până la baltă …

Jugănitul boilor era îndeletnicire importantă cândva în lumea rurală. Am revăzut cotidinaul țăranilor doljeni, dramele, bucuriile lor, așa cum le percepusem și eu pe vremea copilăriei la bunicii mei.  Să nu-ți sară fro doagă la cap, fomeie!, altă expresie ce amintește detoate doagele unui butoi. Tăiatul păsărilor se făcea de către bărbați, dar greu găseai vreunul pe drum ziua în amiaza mare dispus să ia gâtul găinilor sau puilor, așa că femeile mai curajoase făceau și acest lucru, nu de drag, ci pentru că n-aveau încotro. Ioana era băiețoasă și curajoasă, lua la nevoie și gâtul la fro racilă de puișor.

La Cârna la năvod este un episod relatat filmic. Aud și acum cum vecinii bunicilor spuneau că pleacă la năvod la Cârna …Duceau sticla de țuică și reveneau cu geacurile/traistele pline cu pește. Flăcăii și băieții mai măricei pescuiau de obicei pe balta satului și făceau un bănuț cu peștele vândut vecinilor. Bunica Nanei nu ieșea din curte, nici nu vorbea cu strinii, dar când a auzit de năvodul cel mare cu pește, și-a luat inima-n dinți și nepoata la drum…Țârfoi bătrân! era poate chiar un alint tardiv, spus în zeflemea de către bunică soţului. Tanti Mărioara lu’ Găgățanu era croitoreasa ce îi da cârpe pentru păpuși. Cine nu cunoștea o croitoreasă, chiar două în sat, pe vremea când se cumpăra stambă la metru și barchet de la Comperativă? Se croiau și cusau  pe măsură rochițele, șoarțele, bluzele și fustele femeilor. În postul Paștelui femeile făceau ciorbă de făsui fără rântaș, păpuși de dragavei și ciuști umplute. Se mergea la împărțit, ciocneau ouăle roșii și mâncau miel și ciorbă de bureți, apoi. Copiii primeau haine noi și se ieșea la horă, unde fetele mari erau ținta privirilor, bârfelor… Prostia nu alege! Chilime de lână se dădeau ca zestre și era mare fală să faci modele noi în fiecare iarnă. Este evocată claca muierilor, torsul lânii, dărăcitul, vopsitul, țesutul la război al macatelor, poveștile femeilor și trasul cu urehea al copiilor ce stau mai feriți ca să nu piardă nimic. Astfel auzea Nana cum vreuna să făcu de râsu’ lumii….Când se umfla Dăsnățuiul era preferabil să pleci cu troacele la tine, să nu te înneci. Viitura era spaima oamenilor dar și bucuria uneori, căci o grămadă de pești rămâneau pe pământul inundat. Zile întregi cărau coșuri, saci și târne cu pește pe care îl puneau apoi la saramură și la uscat. Mergea foarte bine cu-n păruț de zaibăr.

S-au băgat zilele-n sac! O scapă cu vătraiu de cașuri! Cele mai nepricepute riscau să facă caș la gură de atâta tras la lână prin gură când torceau… Bolintin  ziceau oltenii buletinului de identitate. Mersul la moașă, datul la grindă, sorcovitul, plugușorul, steaua, sunt obiceiuri de început de an, evocate cu duioșie. Cândva ne omorau dările. Mulți plecaseră de nevoie din sat, însă după ani de îndepărtare, bunicul Ioanei spune cu amar: nicăieri nu fug câinii cu covrigi în coadă ! Nu mai revăzuse vreodată pe cei din familia sa, cei plecați în căutarea norocului prin țară. Oamenii satului, buni și rai, trăiau laolaltă, jucau hore în zilele de sărbătoare, petreceau la bucurie și jeleau la înmormântări. După decenii viața satului este cu siguranță alta, însă tradițiile se păstrează încă. Furatul miresii la nunți a rămas, cât și vorba că femeia are trei coaste de drac. Azi sunt dispensare, spitale, însă pe timpuri durerile se tratau și empiric, se punea cuțitu’ ori țeapa (o cupă făcută din țăndări de copac trăsnit, umplută cu apă  ne-ncepută) și se descânta. Dincolo de saivane spre Grindeni, copila mergea după ghiocei în fiecare primăvară, pe lunca Dunării. Un episod frumos și aproape tras la indigo este cel legat de faptul că autoarea ca și mine, confecționam singure păpușile, patul lor, căsuța din bețe de floarea-soarelui. Eram mândre de munca noastră, simțindu-ne astfel gospodine pline de responsabilitate. Știu copiii orășeni ce este un fir de pur? Purul e usturoi sălbatic, pe care copiii îl recunoșteau, culegeau și mâncau.

Primul sărut nu se uită, însă acesta a însemnat și despărțirea de Costică la terminarea școlii, pentru totdeauna. Micul capitol rezervat primului sărut arată puritatea relațiilor platonice de odinioară. Ai văzut drac mort? Îi pusă Dumnăzău mâna-n cap…Cartea Ioanei Heidel vorbește de lumea satului din apropierea Dunării, o lume populată de povești cu moroi și nebuni ce umblă prin lanurile de porumb, cu idile și întâmplări văzute prin ochi de copil și adolescent. Se zice că doar în ochii copiilor mai poți recunoaște scânteia, lumina divină din om. Copiii țăranilor erau costelivi dar veseli, rar existau grași/ ținta ironiilor la școală. Oamenii simpli ai satului erau cu siguranță mult mai puri energetic decât mulți din  erudiții  marilor orașe. Lupta pentru existență era dură și continuă, adesea însemnând și resemnare cu soarta. De aceea cine ieșea din norme, era privit ciudat și reproșul ce va zice lumea era curent pentru îndrăzneții de felul Nanei. Te dusăși la nemții ăia! …ar fi zis bunica Ioanei peste timp, tot cu reproș și dojană pentru năzbâtiile ei de baiețoi curajos și neascultător. Bunicul e  figura luminoasă și ocrotitoare ce i-a susținut Nanei năzuințele, sprijinind-o spre învățătură. În finalul cărții autoarea propune să ne dăm mână cu mână ca într-o horă a frăției și iubirii, să ne luăm astfel rămas bun de la aventura copilăriei, această inimitabilă comoară. Tocmai am facut-o, cu mare drag. Când dramele umplu ziua și mass media induce o stare continuă de neliniște,  evocarea copilăriei este sinonimă cu libertatea. Imaginare rădăcini adânci, precum un aparat ultrasensibil vorbesc de trecutul fără griji și cerul întreg coboară în inimă. Timpul e o înlănțuire de mici și mari conflagrații, drame, realizări. Un șirag de perle din care memoria va păstra o vagă amintire a potopului, a pandemiei etc., etc. În plan personal magnetismul copilăriei rămâne cea mai trainică și frumoasă perlă. Mulțumesc pentru aducere aminte, Ioana Heidel!