O carte altfel despre credință

de Dan Ionescu

Alcătuită din eseuri publicate mai înainte, în revistele de specialitate religioasă, „Polemika”, „Timpul”, „Caietele Columna”, „Interval”, cartea Flacăra din adânc (Editura Scrisul Românesc, 2011), de Anghel Nicolae Păunescu, aduce în prim-plan, subiecte inspirate de capitole diverse din Biblie.

Titlul desemnează o credință de patos, care așteaptă în adâncul ființei și poate al universului întreg, pentru a o descoperi și valorifica în mii de gesturi, ale noastre către Dumnezeu, în spiritul celor zece porunci. Nedescoperită, din preocupări ce vor înstrăina o persoană de rostul ei adevărat, credința totuși nu dă pace nimănui, e dificil de ignorat. Rost adevărat înseamnă exersarea credinței pentru a ne desăvârși plenar, altădată nemaiavând ocazia pentru că nu poposim în propriul corp decât o singură dată.

În posibilitatea excepțională, de a reuși să citească tot ce s-a publicat în lume până acum, autorul constată că totuși n-ar fi suficient, pentru a-și înțelepți duhul. O asemenea ocazie rară, de liniștire în cel mai înalt grad, o ai numai în credință.

Aripile omului, care-l vor fi extras din condiția strict pământeană, spre a-l propulsa către viitor, sunt vorbirea și scrisul. Condiția demiurgică a urmașilor lui Adam își află resursa în cuvânt, devenit, și după învățăturile biblice, esența formelor care l-au acoperit, dând naștere spațiului fanic. Logosul veșnic aparține divinității și odată rostit înseamnă deja realitate sau creație marcantă. Lexicul nostru, instaurând idei, determină realități numai prin efortul manual de a realiza planul, pentru că între intenție și împlinire se va fi situat, de la acel blestem ancestral, obligativitatea ființei umane la efort.

În afara acestor idei, pe care le inspiră primele capitole ale cărții, preotul profesor Anghel Nicolae Păunescu face o distincție specială între vorba de duh și „vorba care rănește”. Prima este purtătoare de mesaj semnificativ, a doua „macină pe om atât trupește, cât și sufletește. Vorba vulgară, trivială, murdară este ca un drog. Asemenea este și înjurătura. Crezi că înjurătura te astâmpără sau îți sporește puterile? – întreba odată Părintele Arsenie Boca. Și apoi răspundea: E numai o morfină a sufletului – te ușurează pentru o clipă și te încarcă de amărăciune pentru o veșnicie”.

Din câte se poate observa, una dintre modalitățile de realizare a cărții este intertextualitatea. Cele mai dese interferări ale textului original se fac, în mod normal, cu fragmente din Biblie sau din Cugetările marilor părinți.

Întâlnirile cu personalități în domeniu marchează pe cel care mereu caută răspunsuri la întrebări menite să-l detașeze de plasa exactă a păcatului. Evocările, la care observăm grija pentru amănuntul credibil, reprezintă alt pretext de firească dezvoltare a scriiturii. „Eram în amfiteatrul Odobescu al Facultății de Litere a Universității București, când l-am auzit pe regretatul poet Ioan Alexandru spunând: Ai voie să înjuri, mai puțin de trei lucruri: să nu înjuri de mamă, de neam și de cele sfinte! Meditând, am realizat că de fapt toate injuriile și sudalmele se referă doar la aceste trei lucruri. Dacă nu înjuri de acestea, nu o mai faci deloc”. Selecția unor asemenea pilde arată vocația profund religioasă a preotului Anghel Nicolae Păunescu. El încearcă să facă ordine între cărțile de profil teologic și filosofic, pe cele bune să le remarce, iar pe cele rele să le denunțe, în ciuda succesului de piață al unora, cum este cazul Codului lui da Vinci, de Dan Brown sau al precedentei, pe linie tematică, Sângele Sfânt și Sfântul Graal.

Problemelor care au cauze puțin cunoscute publicului mare, le aflăm răspunsuri interesante. Una dintre ele ar fi de ce la ruși e sărbătorit Crăciunul, când la noi se celebrează Boboteaza sau de ce catolicii sărbătoresc Sfintele Paști înaintea ortodocșilor. Dincolo de aceste întrebări, persistă răspunsurile părintelui Ilie Cleopa, formulate în Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirea stiliștilor: „Calendarul nu-i decât o simplă unealtă, ca și ceasornicul; e folosit pentru împărțirea periodică a timpului. Unealta pentru păstrarea curățeniei e mătura. Putem vorbi de sfânta noastră mătură?”.

Cunoștințele în domeniu sunt aprofundate mai mult de autor și duse în unghiuri de noutate care vor atrage cititorul. Se pune accentul pe ceea ce înfăptuim zilnic, dar a căror măsură n-o știm pe deplin și riscăm să pierdem șansa la rai, fără să vrem. De exemplu, a râde nesăbuit, fără opreliște, ca un apucat, ca un smintit, constituie un păcat. Deși învățăturile Evangheliei sunt grave și nu conțin niciun pasaj în care Mântuitorul să fi râs, totuși nu tristețea este nota dominantă a creștinismului: „Dimpotrivă, creștinismul este o religie a bucuriei, iar împărăția cerurilor este una a celor fericiți și bucuroși, care mereu se veselesc”.

Exemplele alese de autor sunt puternice, pe deplin convingătoare pentru oricine caută, în istoria ortodoxiei de la noi, exemple de miracol veritabil sau modele de oameni care prin fapte și-au demonstrat credința fără margini în Iisus. Profilul Sfântului Nicodim este mult îmbogățit și adus în atenția opiniei publice, atrase de pelerinaj religios. O probă materială a minunilor produse de Sfânt o reprezintă epitrahilul ars de cărbune al Sfântului: „Practicant al rugăciunii inimii sau rugăciunii isihaste, Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana va trăi 94 de ani, până în ziua de 26 decembrie 1406, când va trece la cele veșnice”.

Bibliografia este vastă. Iată numai câteva titluri: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Grigorie Palamos și mistica ortodoxă, de John Meyendorff, Mistici din Carpați și oameni slăviți din istoria mântuirii, de Vasile Andru, Istoria lui Ștefan cel Mare, povestită neamului românesc, de Nicolae Iorga, Istoria românilor, de Vlad Georgescu, Icoana teologiei în imagini, de pr. Petre Semen și pr. Nicolae Chifăr, De la cuviință la etichetă, de Anca Bursan etc.

Flacăra din adânc este o culegere de articole în care autorul își exprimă părerea în legătură cu evenimente care au impresionat de moment sau de mai mare durată, lumea, insistând pe ideea că în afară de hristocentrism, nimic nu contează. Credința în Iisus devine unica legătură dintre noi și viața care ne așteaptă, după abandonarea lumii pământene.

Cronică apărută în Revista „Scrisul Românesc”