Povestea „sufletului natural”

de Daniela Gîfu

Ne aflăm în faţa celui de-al doilea volum de proză, Perpetuum mobile, apărut la Editura Carpathia în anul 2009, sub semnătura neobositului promotor cultural, Artur Silvestri, republicat[2] postum – prin grija doamnei sale, la rându-i sensibil condeier, Mariana Brăescu Silvestri[3]. Cartea asupra căreia ne-am oprit acum este, aşa cum zice chiar autorul, o carte târzie, de bătrâneţe şi poate şi de înţelepciune, în orice caz de resemnare (p. 16).

Cu oarecare vreme în urmă, să tot fie şapte ani şi ceva, începusem o altfel de corespondenţă, un dialog tainic, remarcabil prin puterea de pătrundere, stil şi atitudine – din păcate răspunsurile nu veneau chiar săptămânal –, conţinând cuminţi sfaturi parentale şi elegante sugestii, sub forma unor adnotări, la temele abordate în acea vreme. Împărtăşeam, şi eu şi Artur Silvestri, aceeaşi dragoste faţă de semeni, ne simţeam datori faţă de Creator, încercam să fim acolo unde era nevoie de noi. Cam tot ce s-a aşezat treptat atunci, m-au definit pe mine ca cugetător, eliberându-mă de prejudecăţi, a cărui religiozitate era nu declarativă, ci însuşită şi practicată până la habotnicism.

Întotdeauna m-a atras discursul lui Artur Silvestri, cunoscut apărător al ideilor literare, culturale şi artistice, cu puternice amprente esoterice, o pendulare între indicibil şi suprarealism. Acesta s-a impus, mai întâi de toate, prin formula intelectuală. A fost un autentic cărturar, retrăgându-se adesea în universul său, examinând voit câte o temă sau un fragment din viaţa unei personalităţi cultural-spirituale[1], selecţia însăşi arătând un spirit stăruitor şi scotocitor, venit, parcă, din alte vremuri, care dau operei sale un efect vizionar inimaginabil. Continui să descifrez sensurile limbii sale tainice, care mă conduc la alte şi alte taine, toate înspre întregirea lumii sale magice, de neuitat.

Ne aflăm în faţa celui de-al doilea volum de proză, Perpetuum mobile, apărut la Editura Carpathia în anul 2009, sub semnătura neobositului promotor cultural, Artur Silvestri, republicat[2] postum – prin grija doamnei sale, la rându-i sensibil condeier, Mariana Brăescu Silvestri[3]. Cartea asupra căreia ne-am oprit acum este, aşa cum zice chiar autorul, o carte târzie, de bătrâneţe şi poate şi de înţelepciune, în orice caz de resemnare (p. 16). E o continuare a povestei celor şapte nuvele fantastice, adunate în volumul Apocalypsis cum figuris[4], asupra căruia ne-am aplecat anterior. O poveste mărturie de credinţă literară, care-l ţine prezent pe autor în viaţa noastră. Autorul nostru a fost dăruit cu sfinţenia cuvântului, permanent regăsim o altfel de abordare, nu neapărat metaforică. Scriitura lui Artur Silvestri rămâne dilematică, credinţa sa de nestrămutat şi filosofia ca formaţie îi conduc peniţa spre o atmosferă onirică. Da, linia de demarcaţie între real şi imaginar este imperceptibilă.

O reflecţie despre timp, despre curgerea sa implacabilă şi, totuşi, misterul timpului rotitor, sub bagheta, acum înger tăcut, lui Artur Silvestri[5], devine traductibil. Timpul este o obsesie a scriitorului, o obsesie premonitorie cu privire la rostul său în timp. Mânuieşte inconfundabil cuvântul, scrisul e muzica sa interioară ce cântă de la sine, ca o suită aflată în afara mea dar ascultată ca venind dinăuntru (p. 10). Cele 26 de povestiri atrag sugestia muzicală, care duce lectorul la acele piese improvizate pentru violoncel şi oboi, cunoscut fiind faptul că sunt două instrumente a căror alăturare dă tonului gravitatea interiorizării, chiar a melancoliei.

Aşadar, şi această carte, scrisă pe o plajă la Marea Neagră, acolo unde Europa priveşte gânditoare către Asia (p. 9) şi, insistă Artur Silvestri, acolo unde Timpul îşi desluşeşte altfel marele mister al sfârşitului fără de început (p. 14), confirmă forţa de expresie şi imagine dincolo de continente.