Augustin Buzura: În stare de “nici vii, nici morţi”

de Ştefan Vlăduţescu

The article refers at the book Augustin Buzura, “Nici vii, nici morţi” (Bucureşti, Editura Rao, 2012).

Pentru cei care au citit, la timpul lor, editorialele scrise în ultimii 6-7 ani de Augustin Buzura în revista „Cultura”, a le reciti în volum pe cele din intervalul ianuarie 2008 – martie 2012 este o experienţă provocatoare cu multiple rezonanţe semnificaţionale. Textele adunate în cartea „Nici vii, nici morţi” (Bucureşti, Editura Rao, 2012), deşi prefaţate comprehensiv şi revelator de subtilul şi elegantul critic literar Răzvan Voncu, tot generează o situaţie de lectură insolită. Fiind articole despre practica puterii (despre „mizeriile, hoţiile şi vanităţile Puterii”, p. 285), fiind scrise ca luare de atitudine, ca poziţionare, ca replică sau ca băgare în seamă, expectaţia primară suscitată este de a le înţelege într-un registru de lectură repetitivă. În schimb, o aşteptare specifică au aceia care au citit de-a lungul anilor volumele de publicistică buzuriene. Cei care ne-am bucurat de „Bloc-notes” (1981) nu ne putem teme de o lectură secundă. Mai ales că se spune că mai bine citeşti un text bun de mai multe ori decât să te intoxici cu lectura virgină a unor texte lipsite de valoare şi mesaj. Dacă în pagina de revistă se citea opinia despre evenimentul în cauză, în carte se caută gândirea contextualizantă a evenimentului. Actualitatea stârnea curiozitatea în legătură cu poziţia faţă de eveniment, lectura cărţii poartă meditativ către zona valorilor, a sistemului de gândire şi a sistemului de referinţă. Lectura tihnită în volum scoate receptarea de sub presiunea decodificării cu orice preţ în cheia momentului.

După cum mărturiseşte  în editoriale sale, principial, Augustin Buzura nu-şi propune să facă „literatură”, ci altceva: „să scriu ce văd, ce simt şi ce cred despre societatea românească, despre semenii mei şi despre ideile acestui moment” (11 februarie 2010). Interpelat în legătură cu tristeţea articolelor şi cu faptul că uneori se repetă, el răspunde: a) „când vine vorba despre societatea noastră, despre politica noastră tot mai primitivă, nimeni nu-mi dă niciodată măcar un motiv de optimism” şi b) „ştiu prea bine că uneori sunt obligat să mă repet. Dar nu este vina mea, ci a realităţii, a climatului de la noi” (11 februarie 2010).

În 2010 constată că au trecut 50 de ani de la debutul în literatură şi are un moment de reflecţie nostalgică: „Doamne, chiar o jumătate de secol! Ce-am crezut şi ce a ieşit?” Răspunsul şi-l dă lucid şi aşezat: „O jumătate de secol de când scriu mereu şi mereu acelaşi roman. De când, ca gazetar, mă simt dator să remarc aceleaşi dureroase defecte ale semenilor noştri şi ale lumii pe care au creat-o. De când, ca om, de formaţie ştiinţifică, m-am străduit să spun numai adevărul, aşa cum l-am văzut şi trăit. (…) Oricum, după cinci decenii privesc un film pe care l-am mai văzut de câteva ori. Tot un rai al impostorilor şi diletanţilor, însă mult mai mare, mai consolidat” („Mărturisire”, 21 ianuarie 2010).

Augustin Buzura scrie ca şi cum sfârşitul lumii ar fi foarte departe. Şi fiind atât de departe, el nu poate rezolva nimic. Ca atare, este de înţeles că nu printr-un sfârşit pedagogic ori redemptiv se pot soluţiona de la sine lucrurile. Departe de propria pieire, lumea românească are nevoie de o viziune nouă şi de voci puternice. Îi sunt necesare nu voci care s-o dirijeze, s-o manipuleze. Din acestea are. Îi trebuie voci să-i arate realitatea, să-i spună adevărul şi să ceară să se privească pe sine cu luare aminte, să reflecteze. I-ar fi bună acestei lumi o viziune de sus şi de departe, lucidă şi obiectivă, centrată pe adevăr, dreptate şi lucrul temeinic, aşezat şi bine făcut. Deşi se referă la politică, o asemenea viziune modelatoare nu este una politică neapărat. Ea se situează deasupra plafonului noros al puterii. Viziunea configurată de Augustin Buzura este o viziune etică societală. Este vorba de o morală emergentă care să ne cuprindă şi să ne traverseze conceptual pe toţi. Apoi, să proiecteze prin intermediul nostru o nouă imagine a românilor şi a României. Pentru o atare viziune sunt necesare mai întâi nişte voci autorizate care să spună, să exemplifice, să ilustreze. Puterea vocilor trebuie s-o dea luciditatea şi probitatea morală, căci „mai gravă decât brutala criză economică” se arată „criza morală” (5 februarie 2009).

Găsim că Augustin Buzura este o voce morală standard pentru emergenţa României. Din intervenţiile editorialistice prinse în volum desprindem articularea registrelor vocii şi portativul pe care se înscrie. „Căutând adevărul, dreptatea”, aşa cum o mărturiseşte, recurge la instrumentul literei ca să le promoveze: „într-o ţară în care aproape toţi urlă şi ameninţă, însă nimeni, sau aproape nimeni, nu-şi recunoaşte vreo vină, nu-mi rămâne decât să fac ce pot mai bine: să scriu, să strig (…). Indiferent dacă sunt sau nu auzit” (8 martie 2012). Portativul fundamental al vocii este format dintr-o matrice axiologică. Printre valorile iradiante vizate, căutate şi promovate se numără: adevărul, dreptatea, binele, libertatea, demnitatea, responsabilitatea, convingerile ferme, asumarea onestă, iubirea de ţară, patriotismul şi lecţiile istoriei. Există clară ideea că „marile valori apără ţara şi interesele ei mai bine decât orice armată”(p. 27). De aceea, „eşti cu adevărat european” dacă-ţi promovezi „valorile, identitatea spirituală”, „identitatea morală”. Pe această linie, marea problemă este că „de două decenii, nu facem decât să ne cultivăm cu îndărătnicie defectele” (5 februarie 2009). Un erou al lui Camil Petrescu spunea: „câtă luciditate, atâta suferinţă”. Augustin Buzura mizează pe luciditate, pe înţelegerea trecutului ca anticameră a prezentului şi pe identificarea anticipativă a unui viitor alternativ optim: „mi-e imposibil să uit lumea prin care am trecut şi să refuz să văd ce se întâmplă în jur”. Îi este „lehamite de degradarea şi primitivismul în care ne zbatem”, dar priveşte cu luciditate realitatea. Augustin Buzura dezavuează diletanţii cu pretenţii, ignoranţii, „mârlănia, impostura şi agresivitatea”, lichelele, corupţii şi incapabilii: „Căci, cu puţine excepţii, de douăzeci de ani încoace am avut de ales între corupţi şi incapabili”. Iar istoria făcută de aceştia este „cârpeală şi improvizaţie”. Printre personajele bine cunoscute figurează activiştii de partid, „aroganţi şi ignoranţi”; activiştii sunt la fel toţi: „desantul stalinist şi desantul globalist” sunt totuna.

Perspectiva în care se aşează Augustin Buzura este aceea a Istoriei. Este vorba de „o istorie care te obligă” şi în care acced mulţi ignoranţi: „Prin istoria noastră circulă” (…) „toate speciile de ignoranţi”; „în istorie nu rămân numai eroii, ci şi imbecilii sau penibilii care s-au distins prin vreo faptă insolită” (2 decembrie 2010). Timpurile în care trăim sunt „vremuri interesante”. Istoria trebuie să fie un spaţiu al moralităţii, curajului şi demnităţii. Unii o evită, alţii trec pe lângă ea, alţii o îmbrobodesc. În pofida celor ce „strâmbă din nas”, Augustin Buzura arată că România „are, totuşi, o istorie, o seamă de eroi şi câteva mituri”. Printre eroi se află Avram Iancu, om care „nu a ocolit istoria, nu a trişat-o”. Avram Iancu şi Ioan Inochentie Micu-Klein sunt „cele mai tragice personaje ale istoriei noastre”. Pentru cei lipsiţi de valoare şi pentru cei ce nu achiesează la valori, pentru antieroi există „subistoria”. La oamenii mari ai zilei este vizibilă „teama de subistorie” (9 decembrie 2010).

Prezentul este, pentru Augustin Buzura, „o imensă dezamăgire”. El îl determină să nu mai privească „înapoi cu mânie”, să nu mai respingă în bloc trecutul apropiat. Prezentul îi provoacă senzaţia unui deja văzut: a „unui film pe care l-am mai văzut, şi nu o singură dată” (p. 22). Marea problemă a prezentului o reprezintă absenţa „unui Proiect pe termen lung”: „Astăzi, ţării îi lipseşte, înainte de toate” (…) un „Proiect pe termen lung”; România nu are „nici o obsesie naţională, nici un model, nici o istorie, ci doar nişte mediocri care, de dragul unor posturi trecătoare, negociază, vând totul” (2 decembrie 2010). Absenţa unui „Proiect pe termen lung” este explicată în contextul mai larg al lipsei temeliilor (19 martie 2009), al faptului că „în acest spaţiu geografic şi spiritual, nimic nu poate fi dus la bun sfârşit” (9 decembrie 2010) şi al ideii că „Parcă suntem sub semnul unui blestem: acela de a nu putea duce nimic până la capăt” (19 ianuarie 2012).

Opiniile exprimate de Augustin Buzura nu sunt reacţii emoţionale de moment, ci puncte de vedere bine cântărite, profund analizate şi aşezate în concepte etico-politice. Aproape fiecare articol apelează confirmativ, inspirativ şi coroborativ la părerea unui specialist recunoscut, a unui cercetător avizat, a unei personalităţi de certă valoare. Printre „prietenii” generici ai lui Augustin Buzura apar citaţi: Roger Gentis, Roland Jaccard, Erich Fromm, Camil Petrescu, Dumitru Drăghicescu, Emil Cioran, Fernando Pessoa, Oscar Wilde, Constantin Rădulescu-Motru, Mihai Ralea şi mulţi alţii.

Articolul care dă titlul cărţii „Nici vii, nici morţi” învederează metaforic situaţia din ultimii 20 de ani a românilor: „de două decenii, suntem asemenea unui bolnav aflat la o secţie de terapie intensivă condusă de cei mai incompetenţi şi aroganţi felceri, un bolnav care nici nu moare, nici nu trăieşte” (2 decembrie 2010).

Per ansamblu, lectura coerentă şi coezivă într-o carte a editorialelor elaborate de-a lungul a circa patru ani (2008-2012) este una cel puţin la fel de revelatoare ca şi cea a articolelor din revistă. Dincolo de fulminanţa impresiei de moment şi de evanescenţa efectului articolelor, lectura permite detectarea unei viziuni echilibrate asupra societăţii româneşti actuale şi a unei voci care să spună un gând întemeiat despre drumul de urmat. Augustin Buzura dovedeşte că are o viziune clară asupra unei Românii morale. El este una dintre puţinele voci oneste care îşi pot promova nedemagogic propria viziune.