Aurel Rău: Darul adus de fiecare zi

de Ştefan Vlăduţescu

Ceea ce a făcut dintotdeauna valoarea expresiv-estetică a liricii lui Aurel Rău este remarcabila capacitate de a găsi suavitatea, mlădierea, fragilitatea şi foşnirea temporală a lucrurilor şi stărilor, a fiinţelor şi obiectelor. Categoria timpului (prin formele sale: momentul, intervalul, clipa, ritmul, ciclul, anotimpul, anul, veacul, mileniul etc.) şi modul în care existentul se situează în timp alcătuiesc, în rezonanţă cu întreaga operă, armătura antologiei „Optzeci de poezii” (Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2010).

Dacă ne modelăm interpretarea după izotopia timpului şi o punem în fisiunea semnificaţională indusă de versul „Fiecare zi e un dar” („7 vaci slabe”), atunci putem să înţelegem că fiecare poezie înseamnă un an şi că orice an reprezintă o poezie.

Vremea are o voce gravă şi tot ce ea atinge se converteşte în meditaţie, în nostalgie şi melancolie. Tipul de registru formal specific îl regăsim în elegie (câteva poezii se cheamă chiar elegie). Tonul dicţiei lirice are ca notă de bază impersonalitatea. Tăietura versurilor este directă, iar sonoritatea nu se lasă la mâna vreunui bemol sau diez. Sunetul limpede şi pătrunzător lasă loc unui transfer de emoţii şi de gânduri care configurează limbajul unui eu liric recognoscibil.

În poezia sa, poetul este el însuşi: adică altceva, altcineva, fie mai mult, fie mai puţin decât persoana care scrie. Prin poezie, cel care scrie, pe contul unui eu poetic, se dedublează într-o fiinţă de cuvinte şi imaginaţie, într-o figură lirică. Aceasta nu este autorul, dar nici nu se poate spune că nu are o legătură de neşters cu autorul. Nu este în orice caz autorul, căci prin eul fantomatic autorul trăieşte o altă viaţă decât cea din ordinea realului. Lirica se profilează ca un univers în care un eu poetic îşi aduce existenţa în coordonatele unei dorinţe, năzuinţe, aspiraţii, devoalări, fantasme, visări, halucinaţii, reverii, rememorări, imaginări … În această lirică, realul ne dă întâlnire într-o existenţă fulgurantă. Realul se întrevede, nu se redă şi nici nu se arată. Discursul liric lasă ca din fluxul existenţei să se desprindă esenţa. Beneficiind de câştigul metonimiei om-fiinţă, eul liric îşi caută „portretul în arborii/cu coajă crăpată” şi sesizează că „Timpul sculptează în trunchiurile noastre/slove adânci” („Portret”).

Timpul face ca lumina să fie severă, tăcerea aspră şi zăpada tristă. Percepţia este că un an îl grăbeşte pe cel de după el: „Vine un an şi altul şi altul” („Emoţie de primăvară”). Cu toate acestea, în alcătuirea trecutului, anii par să fi trecut încet: „Cu încetul, anii au trecut” („Firavele fete”). Odată instalaţi în trecut, anii sunt de nerecuperat: „Nu poţi nimic să întorci, au trecut anii aceia”. Aducerea din trecut este paralelă cu o scădere a anilor ce constituie viitorul; acolo sunt „Anii mai puţini” („Pe înaltele reliefuri”).

Cea mai plină de rezonantă metaforă a volumului o identificăm în transferul om = arbore: „noi suntem arborii/(…)/voi sunteţi arborii” („Fructele pădurilor”).

Pe ideea că oamenii, pe propriul timp se mişcă, este dezvoltată inducţia că timpul este călătorie şi călătoria „înseamnă” drum. Conectorul poetic „înseamnă” are chiar parte de o instaurare cu fast: „Asta înseamnă că muntele din faţa casei/(…)/Asta înseamnă că verile toate cari vor veni/(…)/Suntem pe un drum de demult” („Îmi scriu de acasă”).

Anii trec şi drumurile se restrâng: „drumurile s-au strâns/ca firele de apă pe un ghem” („Tata se ducea în Câmpia Ardealului”).

În trioul copac-om-drum un vers ca următorul este revelator: „Pe nesfârşite drumuri/Vârstele pun sure cercuri” („Firavele fete”). Vârsta ca acumulare negativă de timp ni se inscripţionează pe chip: „Vârsta mi-e scrisă pe faţă” („Îmi pare mereu”). Sunt reţinute două vârste. La patruzeci de ani „se iveau fantasme” şi „se cerea să dăm lupta” („Patruzeci de ani”). Către „50 de ani se mai poate să fii nebun” şi nu trebuie să pierzi „luna mai şi aprilie” („Înspre 50 de ani”). Drumul este reţinut în inserţia timpului inevitabil: „Ah, mereu un drum, mereu un drum, ah/(…)/Ah, un drum, ah, drum care nu duce nicăieri/Toate drumurile sunt drumuri care sfârşesc unde încep” („Drumul în pădure”).

Lirica lui Aurel Rău construieşte mesajul că atâta timp cât suntem pe drum, să ne comportăm ca nişte călători, ca nişte trecători.

De timp şi de drum există salvare (cântecul, poezia, descântecul, iubirea: „Cântec domol, de legănat teii/(…)/Cântec şoptit, pentru inima dumisale/În care toate drumurile mor” („Cântec şoptit”); „la întoarcere/Salvăm de fapt ceva?” („Iubire fără limită”). Ca o salvare de timp, poetul vine între oameni, venind totodată şi pentru el însuşi, cu arta sa: „Vin la voi să descânt  sau vin la voi să rostesc” („Sub un lung turn cu ceas”). În amintire, timpul şi drumurile se instalează ca nostalgie: „Era târziu şi era departe” („Joc de doi”).

În această lirică în care motivele centrale iradiante sunt timpul şi drumul există şi toposuri predilecte: pădurea, muntele şi Transilvania. Un lirism excepţional găsim în 10 poezii: „Portret”, „Emoţie de primăvară”, „Mărul roşu”, „Firavele fete”, „Fructele pădurilor”, „Îmi pare mereu”, „Lipseşti în seara aceasta”, „Vechile dansuri”, „Drumul în pădure” şi „Înspre 50 de ani”.

Reintrăm în timp cu Aurel Rău, reţinând câteva versuri de altitudinea memorabilului şi un fragment de poezie, ca imagini ce pot rămâne în linia înaltă a poeziei române: „ploaia deasă pare un codru uriaş” („O turmă de oi trece prin oraş”); „Candelabrele/Sunt prinse direct de cer” („Vechile dansuri”); „Pe masa mea şi-a găsit loc/Un măr roşu/(…)/Prin care se uită la mine/Grădina în care-am crescut” („Mărul roşu”).