B. P. Hasdeu – ultimii ani de viaţă

de Dan Ionescu

La Editura Saeculum din Bucureşti, în colecţia Sinteze, a apărut Amurgul demiurgului, de Jenica Tabacu, lucrare consacrată ultimilor ani de viaţă ai lui Hasdeu.

În primul capitol, autoarea face un tablou al presei româneşti de atunci, marcând necesitatea apariţiei Revistei Noi: „revista va îmbrăţişa tot ce merge la inima şi la mintea poporului, tot ce se poate spune astfel încât lumea să-nţeleagă şi să guste, tot ce învaţă plăcând şi place învăţând”. Numele publicaţiei, propus de Hasdeu, a fost aprobat de comitetul redacţional din care făceau parte: Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă, Victor Bîlciurescu, acesta din urmă, în calitate de proprietar. Primul număr din Revista Nouă s-a tipărit la 15 decembrie 1887.

Cu afectul unghiului biografic, într-o încercare de echivalare a contextului extern cu nevoia de erudiţie tipărită, se reconsideră cauzele nefinalizării unui proiect grandios, Etymologicum Magnum Romaniae: „moartea fiicei, survenită în luna septembrie a anului 1888, eveniment tragic şi traumatic pentru autorul Dicţionarului, a frânat elanul acestuia, întocmai cum se pronunţase în prefaţă. Amuţit de durere, pe punctul de a-şi pierde minţile, B.P. Hasdeu lăsa de-o parte munca sa de câţiva ani, pentru a se dedica publicării operei literare a Iuliei, scrisă în limba franceză, reunind poezii, proză, eseuri şi schiţe dramatice”.

O treime din carte surprinde activitatea în spiritism a lui Hasdeu.

Atribut al disperării, în cazuri particulare, şi al unei mecanici de raporturi între vii şi spiritele celor morţi, comunicarea implică necesarul de ambiguitate aleatorie în şansă, datorită dublei naturi: codul lingvistic e materia de rezonanţă, dar sunetul de sens al comunicării verbale derivă din vibraţiile intimităţii de împlinire între forma ingenuă a mesajelor, probabil dinspre Creator, şi litere.

Hasdeu speră la un fatum al comunicării, pe care să-l determine, în ipostaze de scară mai largă sau de şedinţă, următorul ceremonial semiologic: cercul, fotografia, dezbaterea, spaţiul, valenţa recuperatoare şi crucială a medium-ului contractat.

Punctul de plecare în redactarea volumului Sic cogito, îl conţine această imagine suprarealistă: „începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi cum ar fi fost într-însa un aparat telegrafic”. Datorită comparaţiei, intuim capacitatea inedită a tâmplei de a executa roluri din proprietăţile de sine ale telegrafului, în timp ce mâna transferă în cod aproape aforistic, fragmente din supremul pliant.

Întrebarea, deşi aluzivă: „şi după ce am scris, mă întreb acum: oare eu sunt autorul?”, potenţează totuşi, într-un mod asumat, legătura dintre om şi deprinderile personale; consacrându-te voinţei de comunicare, devii, printr-o sinecdocă a relaţiilor, obiectul ei, precum la Nichita Stănescu, în poemul Prin tunelul oranj, privirea, din funcţie, element al decorului finit.

Hasdeu e atras de partea ştiinţifică a spiritismului şi cu această parte el vrea să-şi facă audienţă, debordând în resortul lingvistic, nu spre polul emfatic; dimpotrivă, vulgarizează discursul, spre a incita mari grupuri de oameni la cercetare. Oferă un exemplu: „spiritiştii se numără o sută de mii numai în Paris, iar în America ei trec peste zece milioane”. Cifrele, în abuzul lor, îl salvează poate de la prezumţia de inedită deriziune.

Corespondenţa tipului de autoritate în parametri echivalenţi, între zeul Marte şi Sfântul Gheorghe, de exemplu, semnifică imboldul transferului de viziune, în sens evolutiv, între civilizaţii: „din religiune în religiune se schimbă numai doară numele ale zeilor de a doua mână, numai etichetele. Ce este Mercur dacă nu un arhanghel? Străbuna Venere se răsfrânge în sfânta Vineri din basmurile poporului. Însuşi mozaismul ne vorbeşte totuşi de îngeri, adică pune la mijloc între om şi Dumnezeu o ceată de fiinţe aproape dumnezeieşti”. La romani, Marte, „fiu al războiului”, după cum îl numeşte Ovidiu, genera din propriu-i rost, diverse războaie, pe când la noi, Sfântul Gheorghe reprimă, din cadrul vivace al credinţei, prin gestul luptei şi prin sabie, simbolul malefic. Situaţia de acţiune e de o rutină precară.

Prin întreprinderile de reevaluare în cauză, se consimte apogeul în plasmă. Determinările de individualitate, de altminteri propice în plan social, survin din primordialitatea forţei în creaţie, şi din siguranţa desăvârşirii, ale „zeului naturantis”. În optica veacului, somitatea în domeniu autorizează previziunea de bază. Ipostaza „deus naturans” e copiată la nivel minor.

Demersurile în spiritism au mobil în acea iubire care nu a fost rostită proporţional cu amploarea ei în timp.