(Fragment din romanul ”PARFUMUL DE LAVANDĂ”, Ed. Autograf MJM, Craiova, 2014, de Ion R. Popa )

            Alegerile s-au desfăşurat în linişte, jandarmii neavând de lucru mai deloc. Profesorul Lepădat şi consilierii săi s-au plasat pe primul loc cu şaizeci şi unu la sută din voturi, urmat de Robinov cu peste treizeci şi cel turco-tătar cu aproape nouă la sută.

            Oamenii care comentau rezultatul, surprinzător, se mirau de procentele calmucului şi le puneau pe seama rusofonilor, care, refuzându-l pe român şi neplăcându-le Rubinov, au preferat pe cel de-al treilea candidat.

            Rubinov fusese sigur de victorie în turul al doilea, contând pe voturile tuturor în afară de români, dar iată că Lepădat a avut o campanie mai fructuoasă, a fost mai credibil, a venit în întâmpinarea dorinţei cetăţenilor.

            -E bine că este diferenţă mare între ei; ne scuteşte de discuţii interminabile cu privire la „a înşelat sau nu la vot”, a apreciat unul dintre membrii comisiei, fiind de faţă şi doi dintre jandarmi.

            -Eu cred că au fost cele mai liniştite alegeri din câte am văzut aici, s-a exprimat „Tarasbulba”

            -Trebuie să recunoaştem că domnul profesor Lepădat are mare merit în privinţa asta, s-a exprimat un sătean.

            -Dar ce-a făcut el de este aşa de merituos? a sărit altul.

            -Într-adevăr, nu a făcut nimic. Dacă făcea ceva când l-au provocat cei doi, în special Rubinov, ar fi ieşit scandal mare. Dar a procedat ca în poveste, „n-aude, n-a vede…”

            -Până la urmă, este meritul tuturor şi mai ales al votanţilor, fiindcă nu s-au lăsat pradă provocărilor, din orice parte ar fi venit, a lansat o părere împăciuitoare comandantul postului de jandarmi, în timp ce comisia îşi încheia lucrările, urmând să înainteze documentele.

            -Bine, bine, dar cine dă de băut acum, a întrebat acelaşi pescar bărbos, membru în comisie.

            -Cum cine? Câştigătorul, l-a liniştit altul.

            -Păi, dacă ar fi după cum spune domnul comandant, ar trebui ca toţi trei să dea, nu? a fost de părere celălalt.

            -Ar fi prea frumos să-i vezi pe toţi la o masă înclinându-se în faţa voinţei cetăţenilor, a considerat altul mai învârstă.

            -S-ar putea să fie ceva adevăr în vorba asta, fiindcă auzii că avem trei cârciumi deschise: la domnul Wolf, unde or să fie oamenii domnului Lepădat, la doamna Agata, unde se strâng, ca de obicei, rusofonii, şi la Osipov, pentru restul. Că unii se vor bucura, iar alţii  îşi vor linge rănile, asta e altă discuţie.

            -Şi dau pe gratis?

            -Or da ei o halbă-două, dar pe urmă îşi ia fiecare cât duce. Gratis? Vorba vine, dar plata trebuie să o facă cineva.

            Grija jandarmilor s-a îndreptat acum spre cele trei cârciumi, între care cea a lui Wolf, pretinsă uneori cafenea sau, adesea, birt ori chiar restaurant, se bucura întotdeauna de cea mai căutare, având în spate şi o prăvălie cu obiecte gospodăreşti, postavuri şi pânzeturi. Dar nu trebuiau neglijate nici altele, în special cele din Trihar şi din mahalalele cu amestec de populaţie, unde Marcu avea observatori discreţi.

            Când să iasă pe scară, au fost întâmpinaţi de un grup de tineri:

            -Am auzit că aţi pus la cale unde să se dea de băut, dar la noi nu s-a gândit nimeni?

            -Puteţi merge unde se duce toată lumea! i-a îndemnat preşedintele comisiei.

            -Pe noi ne interesează un bal, înainte de toate! a strigat un tânăr.

            -Nicio grijă! a apărut dinspre stradă Marcel Lepădat. Dacă sala a devenit liberă, intrăm şi facem curat, aerisim, asigurăm o tarabă cu dulciuri şi limonade, că orchestră ştiu că aveţi. Într-o jumătate de ceas, poate fi totul gata.

            -Uraaa! au strigat tinerii şi apoi au aplaudat, cuprinşi de bucurie nestăpânită.

            Nu a trecut mult şi la uşa centrului cultural a apărut căruţa lui Wolf, din care a fost coborâtă o masă cu sertar şi faţa din tablă lucioasă, lăzi cu limonade, cutii cu diverse sortimente de prăjituri.

            Marcu Veleanu şi-a întocmit planul de acţiune, a distribuit misiunile către subordonaţi pe posturi mobile, apoi s-a îndreptat spre casă pentru a o aduce şi pe Ludmila, aşa cum îi promisese, şi ca să vadă ce se întâmpla cu Manu, care întârzia să apară.

            -Eşti gata?

            -Da! a sărit bucuroasă Ludmila.

            -Manu ce face?

            -Citeşte.

            -Ce, a înnebunit? şi s-a îndreptat spre camera lui.

            -Manule, ce ai de gând?

            -Mai citesc ceva, până una-alta.

            -Pe Irina o laşi singură?

            -Mi-a spus că nu se grăbeşte spre  aşa ceva.

            -Cred că o să am de lucru serios cu tine. Păi tu poţi să crezi o fată când îţi spune „nu” la o chestie de-asta? Precis stă în casă şi plânge.  Îmbracă-te şi hai cu noi, fiindcă am şi eu o treabă cu tine!

            -Ce anume?

            -Îţi spun pe drum, ca să nu pierdem timp, şi s-a întors spre ieşire, când a observat-o pe Ludmila râzând la spatele său.

            -Tu râzi pentru că o crezuse pe Irina?

            Ea nu a răspuns, dar a continuat să se veselească, în timp ce alerga „sus”, unde era chemată de Liuba.

            -Nu mai intrai în graţiile Irinei până la pensie, dacă te lăsam acasă, a glumit Marcu când Manu a apărut în costumul cumpărat cu o săptămână în urmă de la Vărata, unde a fost împreună cu Irina.

            -Cred că nu o să-mi fie frig aşa, ce crezi? a cerut părerea lui Marcu.

            -Nu vezi ce cald este? Parcă s-a întors primăvara şi am aştepta Paştele, nu Crăciunul…

A venit şi Ludmila. Era tot veselă.

-Ce s-a întâmplat? I-ar fi trecut prin cap să nu-ţi dea voie? a fost curios Marcu.

-Nu! Dar mi-a zis să nu stăm până dimineaţă, fiindcă nu se simte bine. În rest, ne-a urat „petrecere frumoasă!”.

            -Cumsecade, bătrâna! Nu, Manule? i-a testat Marcu buna dispoziţie.

            -Da, eu am observat mai de mult. Dar ce ziceai că ai cu mine?

            -Eu trebuie să mai trec pe la posturile subalternilor,  chiar dacă o fi linişte, deşi am oameni care să mă anunţe în cazul că sunt depăşiţi de vreo situaţie. În timpul ăsta, dacă nu te superi, am să o las pe Ludmila în grija ta.

            -Nu mă supăr. O să fie şi Irina cu noi.

            -Să trecem ca să o luăm şi pe ea, în cazul ăsta!

            -Nu, fiindcă vine cu domnul Marcel, dar dânsul trebuie să se odihnească puţin, că a cam pierdut ultimele nopţi.

            Când au ajuns, balul era în plină desfăşurare. Tocmai se juca o horă, în care s-au prins imediat. Manu a rămas deoparte, studiind jocul, pe care nu-l cunoştea. Lângă el a venit imediat Iurie.

            -Ce faci, nu te îndemni la joc? l-a întrebat acesta.

            -Oricum, nu mă dau în vânt după momente de-astea, dar jocul ăsta îmi este total necunoscut.

            -Da, este unul local, dacă i se spune „Ca la Vărata”.

            Când orchestra a încheiat melodia, Ludmila şi Marcu au venit alături, ştergându-şi transpiraţia. A început un dans, de data asta. Marcu şi-a luat partenera, alăturându-se altor perechi.

            Manu şi Iurie au hotărât să iasă la aer. Pe scară l-au întâlnit pe Marcel Lepădat, încadrat de Irina şi Alla. Au salutat, surprinşi amândoi, iar Manu a îndrăznit:

            -Aţi venit aşa de repede, nu v-aţi odihnit deloc? Păreţi obosit.

            -Într-adevăr, victoriile astea sunt obositoare.

            -Felicitări! Eu nu mai ştiu dacă v-am adresat sau nu, cred că…

            -Mulţumesc! Cu atât mai mult cu cât ai avut o contribuţie serioasă la succesul meu.

            -Doamna a rămas singură? s-a mirat el privind către însoţitoarele lui Lepădat.

            -Nu se întâmplă nimic în câteva ceasuri. La nevoie, apelează la familia lui Mişa, care au refuzat să vină cu noi. Trebuia să scot şi eu fetele astea în lume, nu credeţi? Pe care o inviţi la dans?

            Însă Alla s-a şi agăţat de gâtul lui Manu, fiindcă tocmai începuse un tangou. Iurie s-a văzut în situaţia de a dansa cu Irina, iar Marcel, cu mâinile la spate, a făcut un tur al sălii vorbind ceva cu şeful orchestrei, răspunzând la saluturi şi la felicitări venite din mulţime.

*     *

            În timpul acesta, la birtul lui Wolf, petrecerea era în toi. Se juca şi se dansa şi acolo, dar pe prim plan era băutura, pentru care se anunţaseră oameni de „meserie”. Wolf le făcuse surpriza şi tăiase o noatină, apoi, când a văzut câtă mulţime se strânge, încă un berbec, ciosvârtele aflându-se acum pe nişte grătare mari. Pe lângă acestea continua să fie servită bere, dar cine dorea putea să-şi cumpere „Vin de Orhei”, lăudat a proveni din podgoria lui Ştefan-Vodă; era tot mai solicitat, deşi unii se plângeau de preţul cam… piperat.

*     *     *

            La centrul cultural, pe prim plan se afla dansul. Manu şi Irina pluteau unul în braţele celuilalt în acordurile unui vals, de parcă erau duşi de briza mării, iar când se lansau în  rotiri, privirile lor se întrepătrundeau atât, încât ai fi zis că acestea îi ţineau îmbrăţişaţi ca nişte fire nevăzute.

            Alla dansa acum cu Iurie, dar cu ochii aţintiţi asupra lui Manu, dealtfel ca şi partenerul ei.

            Marcel revenise lângă uşa de la intrare, unde discuta cu contabilul primăriei, tot gustând dintr-o bere, în timp ce priveau sala.

            -Uite, domne, câte ştiu fetele mele! Eu habar nu aveam ce comoară ţin acasă!

            -Au şi perechi potrivite, a apreciat contabilul.

            -Da! Uite şi la Manu! Ca să vezi de ce e în stare băiatu-ăsta! Dar merită. Nu-l credeam, la vârsta lui, să fi cunoscut atât de mult din şcoala lumii. M-a făcut praf cu aplicaţiile alea. Domnule, e în stare să găsească o aplicaţie la orice idee. Cred că aşa se învaţă în şcoala lor. Totul e legat de viaţă, de practica curentă.

            Au venit lângă ei Marcu şi Ludmila, ambii obosiţi, în timp ce începea o nouă repriză de dans.

            -Cum vă simţiţi, domnule primar? l-a întrebat Marcu.

            -Bine, mulţumesc! Cam obosit, dar asta, ca şi beţia, trece.

            -Ştiu eu una care nu trece, dar ne-a ferit Dumnezeu, prostia! şi s-au înveselit cu toţii.

            -Să ştii că e discutabilă ideea, şi, mai exact, interpretabilă. În primul rând că, după cum se spune, român prost nu există. În schimb, există români neîntrecuţi în a face pe prostul când interesul le-o cere. Mai e ceva, românul poate fi prostit, decât dacă şi când vrea el, i-a surprins profesorul cu verva lui.

            -Să nu ne audă cineva, dar dacă la ideea asta am face o aplicaţie, ca Manu, ce-ar ieşi? a continuat în acelaşi ton Marcu.

            -Un om de cultură român spunea că dacă statul ar impozita  prostia, ar deveni nespus de bogat, şi din nou s-au veselit cu toţii. Dar să ştii că e departe de mine gândul de a pune în evidenţă astfel de trăsături ale cetăţenilor noştri, indiferent de limba vorbită.

            -Nu e nevoie să le puneţi dumneavoastră, fiindcă unii le afişează singuri. Eu mă lovesc zilnic de câte una din astea.

            -Sunt convins şi poţi găsi cazuri în rândul tuturor; noi aici am glumit.

            Au venit şi celelalte două perechi, făcându-şi răcoare cu evantaiul. Marcel i-a şi luat în primire:

            -Măi, dar voi sunteţi puşi pe fapte mari. Ştiţi dansuri din astea noi. Eu habar nu am, zău!

            -Dar eu învăţai unele acum, a mărturisit Manu gâfâind.

            -Domnule primar, îmi cer îngăduinţa să o las pe Ludmila în grija dumneavoastră, trei bărbaţi serioşi; trebuie să dau o fugă până la birtul domnului Wolf. Un om de-al meu îmi făcu semn că pe subordonat îl cam depăşiră evenimentele.

            -Nu cred! Wolf are gealaţii lui, nu suflă unul în faţa lor.

            -Tocmai de-asta mă tem. Nu trebuie să strige unii că în ziua alegerilor au fost căsăpiţi de evrei.

            -Asta e drept. Du-te şi fă-ţi datoria aşa cum ştii!

Când a intrat Marcu, în localul lui Wolf era vacarmul până… la cer. Nu se mai auzea nici muzica, nici ce discutau sau ce comandau clienţii. Unii erau nemulţumiţi că nu se bucurau de atenţia cuvenită, alţii că nu au apucat carne cât au vrut, alţii, că preţul vinului este prea mare, iar într-un colţ al sălii, fără să fi ştiut cineva cauza, doi – primul, mic, gălbejit şi cu ochii mici, al doilea, voinic, roşcovan şi bărbos – se aflau cu mâinile încleştate unul în gâtul celuilalt.

            În jurul lor făcuseră cerc cei care îi încurajau. Când bărbosul l-a ridicat pe pirpiriu şi a dat un pas înapoi pentru a-l trânti la podea, acesta i-a pus o piedică şi el a căzut pe spate, stârnind râsete. Aceasta l-a întărâtat pe roşcovan, care s-a întors peste celălalt şi a început să-i care lovituri de pumn unde nimerea.

            Văzându-se la strâmtoare, pirpiriul şi-a strecurat mâna în buzunar, a scos pistolul fără să fi fost observat şi a tras. Marcu Veleanu tocmai îşi făcea loc printre ceilalţi pentru a vedea ce se întâmplă. Când tăia cercul celor din primul rând, s-a trezit lovit în umăr. În liniştea ce a pus stăpânire pe sală, Marcu a dus mâna la locul cu pricina, unde simţea ba o durere, ba o arsură – nici el nu îşi dădea seama – şi printre degete a început să-i curgă sânge, moment în care mulţimea a scos un „aoleu!”, iar feţele s-au crispat, în timp ce reacţiile au continuat să se diversifice şi  făptaşul s-a făcut nevăzut.

            -Lăsaţi că ştim noi cine este; îl urmăream mai dinainte. El voia doar să provoace scandal, dar uite ce a ieşit! s-a pronunţat unul din oamenii lui Wolf.

            A fost adusă moaşa comunală, care l-a pansat şi l-a bandajat pe rănit, dar, totodată, i-a spus insistent să meargă urgent la spital pentru a-i fi extras glonţul cât mai repede, ca să nu rămână cu anchiloza mâinii.

            -Asta m-ar costa cariera, a apreciat Marcu îngrijorat.

            -Poate că da, şi ar fi păcat, pentru o nimica toată! Nu te-ar ţine internat mai mult de o zi, dar s-ar putea să-ţi dea drumul îndată după operaţie, dacă nu o fi fost atins osul; eu cred că nu, fiindcă muşchiul deltoid este destul de tare, mai ales dacă o fi fost contractat în acel moment.

            Wolf a declarat petrecerea încheiată şi a pus la dispoziţie trăsura, caii şi vizitiul, cu care rănitul a fost pornit la Vărata. La plecare, Veleanu l-a desemnat înlocuitor la comandă, pentru timpul în care avea să lipsească, pe Nazar, mustăciosul poreclit Tarasbulba.