Bicicleta

Unchiul avea o bicicletă. El era student și numai în vacanțe o stăpânea și manevra și aceasta, foarte rar. Se mai ducea pe șaua ei, într-un loc al tineretului în sat, la „heleșteu”. Fusese lacul unui boier, până în 1947, când lacul a fost secat (de către comuniști) și transformat în teren de fotbal. Prin urmare, bicicleta stătea în posesia bunicului meu patern, care ce să fi făcut cu ea? O ținea încuiată în pătul. Era un Tohan albastru, cu șa tare și coarne învelite în mânere (de cauciuc) negre, striate, pe care, prinzându-le cu pumnii mei mici și ambițioși, mi se părea că sunt pe un cal în formă și zburător.

Am învățat mersul pe vehicul pe sub cadru, puțin ieșit în stânga. La ceva timp distanță, mai crescând, am mers peste cadru. Pe șa mă așezam în cursele cele mai lejere (lujer în curse lejere) de la deal la vale, pe drumul plin de praf. Puneam frâne bruște, sporind perdeaua de praf în focul soarelui de vară.

Pe bicicletă, mă depărtam de oamenii care nu-mi conveneau, despre care auzisem că n-au atâta carte cât aveam eu într-a treia, dar pe care trebuia să-i salut, datorită vârstei lor mai înaintate, și depășeam stresul pe care l-ar fi presupus întâlnirea cu ei, implicând discuție; în văile din afara satului, opream la un fir de apă curgătoare, pentru a spăla roțile și lanțul.

Acum, am încurcat-o. E toamnă. Am bicicleta în curte. Vin s-o ia bunicul și unchiul. Ei se aud la poartă. Mă simt vinovat în casă. Mama încă îmi sporește spaima: „Uite, veniră amândoi. Ți-au trebuit plimbări? Ce ne facem acum?”.

Oare ce făcusem? Regretam toată goana mecanică și fericirea (vinovată) pe care mi-o oferise invenția aceasta pe două roți.

De atunci, n-am mai văzut bicicleta. N-am avut curaj să întreb pe nimeni despre ea. Nici în pătul n-am mai tras cu ochiul.

În drum, la un joc de cărți, precis douăzeci și una, aud că au vândut-o. În sufletul meu, a coborât mohorârea. Îmi venea să alerg la cumpărător și să-i spun că eu sunt mai rudă cu bunicul, care, oare de ce?, îmi vânduse bucuria pe care o aduce un biet mers pe două roți. Și pe cât? Nu mai eram atât de rudă cu „tata” (așa îmi strigam bunicul). Vânduse mult din prețuirea mea pentru el.