Bogdan Mihai Dascălu: Nisipuri (Poeme), Editura David Press Print, Timișoara, 2012, 78 p.

Poemele pornesc de la revizuirea unui raport: peisajul nu mai este văzut de oameni, ci de locuințe. Marile geamuri sunt un fel de pupile care exercită vedere până când raza oglindită – sau a „privirii” lor – este interferată de atenția uităturii umane. Cadrul iar se umanizează atunci. Alternanța exclude prezența efectivă a omului care este numai sugerată. În locul protagonistului, se plimbă însuși cititorul. Drumul pe care se merge nu e numai al cărții, dar și al propriului trecut. Mereu e trimiterea aceasta către noi, a poemelor acestui volum rafinat.

Textele sunt însoțite de fotografii sugestive (ca în paradoxism) care mereu aduc în atenție titlul cărții. Nisipul totuși în interacțiune cu furtuna este de o mobilitate fermă care pentru moment pune la îndoială perimetrul fix al deșertului. Atunci, în preajma cămilelor și cărăușilor tăcuți, se instalează starea de lirism. Vântul, care tulbură zona, îi coordonează, prin curentul exercitat, cu puncte geografice depărtate. Fire nevăzute își instalează tensiunea.

Fotografiile sunt exotice, textul, modern și apropiat de haiku, surprinde componente conforme traiului nostru patriarhal, pe care-l știm de la Ion Pillat încoace sau din propria viață. La pagina treisprezece, aflăm un orizont spălat de ploaie într-o pustietate de sat: „În sat / Pe ulițe / A mai rămas doar vântul / Porți deschise așteaptă vagi întoarceri (…) // Și soarele se abate asupra caselor / Și vântul nu li se mai  împotrivește”. Ca în Mortua est, se târăsc norii, marcând spațiul cu umbre. Nisipul din fotografia însoțitoare are urme de pași.

Dan Ionescu