Ştefan Vlăduţescu: Compendiu de comunicare jurnalistică negativă

de Mirela Teodorescu

Revoluţia tehnologică a “adus” audio-vizualul, iar statul dispune de acordarea frecvenţelor de emisie. În Statele Unite ale Americii, in 1927, “The Radio Act” (legea radiodifuziunii) elaborată de Comisia Federală de Radio porneşte de la premisa că “frecvenţele aparţin tuturor” şi, ca urmare, “acestea nu pot deveni proprietatea unor indivizi şi toţi oamenii trebuie să beneficieze de avantajele oferite de aceste industrii”. Joseph Pulitzer a creat, la inceputul secolului XX, primul curs de jurnalistică în cadrul Universităţii Columbia din New York. Pulitzer susţine că: “Numai un înalt ideal şi o preocupare scrupuloasă de a acţiona corect, numai cunoaşterea exacta a problemelor în discuţie şi o conştiinţă sinceră a răspunderii morale pot salva jurnalismul de aservirea la interesele oamenilor de afaceri şi de la satisfacerea unor scopuri egoiste, opuse binelui public”. Astfel, experienţele dramatice trăite de omenire în secolul trecut au dus la definirea principiilor pe ideea responsabilităţii sociale a jurnalistului, principii concretizate în coduri profesionale cu caracter naţional şi internaţional.

Presa ca a patra putere este văzută, în lucrările de specialitate, ca un câine de pază al societăţii (“watch-dog”), un suport al democraţiei. Puterea vine, în primul rând, din faptul că media are acces la o audienţă (la un public) mult mai numeroasă decât o poate face oricare alt spaţiu public (cafeneaua, teatrul, cinematograful, stadionul, pieţele etc.). Toate celelalte puteri (pe care presa le supraveghează) îşi doresc să comunice cu acest public, deci au nevoie de presă.

Ştefan Vlăduţescu ne prezintă o disertaţie completă de comunicare mass-media, (Vladutescu, S. (2006). Comunicare jurnalistică negativă. Bucureşti: Editura Academiei Române), la un  nivel calitativ impecabil, structurată pe elementele specifice comunicării: ţinta/receptorul – opinabilul, emiţătorul – mass-media (grupuri presa scrisă, vorbită, audio), prelucrarea informatiei/codificare – persuasiune/convicţiune. Dacă emiţătorul şi receptorul sunt entităţi clare, metodele de elaborare/prelucrare informative sunt  diversificate, insidioase, agresive, incitante, provocatoare, ascunse.

Comunicarea jurnalistică este un product de tip “producer-consumer”, cu un emiţător care trimite în retea mesaje pentru receptori cu destinaţie precisă, fixă, dedicată, cât şi pentru orice alt receptor interesat de informaţia emisă.

Jurnalismul negativ işi construieşte realitatea proiectului său de influenţă pe propagarea unor opinii de nuanţă persuasivă. “Ceea ce se numeşte în general opinie publică reprezintă în subsidiar o matematică  a mediilor. Din sondajele pe care le fac, sociologii prelevează o medie stohastică pe care o instituie ca reprezentând manifestarea opiniei publice pe un subiect oarecare. Este de domeniul evidenţei că rareori sondaje de acest gen au drept rezultat opinia unui individ angrenat într-un grup. Ele aduc in lumină mai curând o opinie abstractă, generic, în măsura în care este extrasă artificial şi poziţonată dintr-o dată la scară naţională sau internatională” (p.28). Opiniile pot fi uneori contradictorii. Singurele şi rarele cazuri de uniformizare a opinabilului sunt reprezentate de momentele de criză. Crizele politice sau revoluţiile incheagă o opinie de partid. Războaiele coagulează o opinie naţională. În aceste cazuri opinia individuală se grefează mimetic şi matematic pe o medie a opiniilor grupului extins, macrogrupului. “Fiecare individ manifestă o tendinţă căreia Gallup i-a dat denumirea de “impresie de universalitate” (impression of universality). Aceasta constă în propensiunea majorităţii oamenilor de a urma nu opinia întregii naţiuni, ci pe aceea a micului grup care reprezintă lumea sa. Alegătorul, considera Gallup, are o lume mică şi bine definită, opinia acesteia o preia el. Individul devine tipic atunci când, se raliază opiniei grupului de apartenenţă. Această trăsătura a fost denumita tipicalitate. Când individul refuză să preia opinia grupului, el devine atipic.”  În opinia lui Sigmund Freud  nu există un instinct social natural şi primar. Universul individual se limiteaza la un grup de oameni care au obţinut în ochii săi un prestigiu, o importanţa covârşitoare. “Astfel, Freud şi Gallup se confirmă reciproc. Individul preia opiniile grupului. Modificarea opiniei individului se produce în perspectiva în care s-a format la nivelul grupului. Acest lucru explică opinia individului şi opinia grupului. De asemenea, se descifrează astfel că opinia publică nu are de fapt caracter original şi autentic, ci ea este relativa la unele sau altele dintre grupuri. A acţiona asupra opiniei înseamna a schimba datele unei viziuni care, în general, este deosebit de indepărtată de realitate, iar aceasta ar putea să o apropie de realitate” (Vladutescu S., 2006, p.29).

Autorul ne prezintă evoluţia tratării opinabilului de-a lungul timpului. “Platon rămâne în istoria opinabilului prin irecuperabila segregare doxa – episteme (opinie/ştiinţă, adevăr). Cu el, opinia atinge punctul cel mai de jos al existenţei sale, intră în contact cu neantul, fiind în esenţă o esenţă a aparenţei. Opinia este ţinuta ca nivel inferior al cunoaşterii. Pe opinie nu se poate ridica ştiinţa, căci ea există doar ca un inocent ataşament al cogitaţiei la proiectele şi capabilităţile sale imediate. Opinia platoniciană îşi are punctul de plecare într-o evidenţă sensibilă. Această evidenţă poate să nu fie trăită şi de altcineva care este pe cursul unor alte motive personale, teoretice şi practice. Opinia se aduna astfel ca experienţă efemeră, inutilizabilă ştiinţific” (Vladutescu S., 2006, p. 40).

Conform lui Ch. Perelman, există trei specii de auditoriu. “Prima specie se constituie din umanitatea în întregime sau cel puţin din toţi oamenii adulţi şi normali: acesta este auditorul universal. A doua specie apare în dialog şi este alcătuită doar din interlocutorul căruia discursul i se adresează. A treia este alcătuită din subiectul însuşi care deliberează sau reprezintă raţiunile actelor sale. Subiectul şi interlocutorul pot fi văzuţi ca un auditoriu particular” (Vladutescu S., 2006, p. 55).

 

Jurnalistul culege informaţia, o structurează, o procesează, o comercializează. El prelevează ori culege informaţii, le caută ori le primeşte. Culegerea informaţiilor se desfăşoară pe termen lung. Prin durată, activitatea se dovedeşte a fi costisitoare, obositoare şi decepţionantă. Procesul jurnalistic comportă: selecţia actelor şi faptelor, verificarea lor, punerea în intrigă şi etalarea informaţiei. “Discursul jurnalistic are indici, indicii şi indicatorii limbajuali şi cogitativi care îl fac recognoscibil. Ca discurs al unei puteri, prima dintre caracteristicile sale o reprezintă autonomia. Jurnalismul autentic este independent, discursul său transformă independenţa, “neatârnarea” in autotelism şi autonomie. Jurnalismul nu are, în autenticitate, nici o conexiune supraordonată. Discursul său se conduce singur şi, mai mult, işi fixează singur principiile de producţie. Autotelismul şi autonomia constituie principiile constitutive ale jurnalismului. Cultura jurnalistică trebuie să se ancoreze în realitate prin autonomie şi autotelism”. Ori de câte ori autonomia, autotelismul şi imparţialitatea sunt incălcate, jurnalismul devine negativ” (Vlăduţescu Ş., 2006, p. 102).

Individul din societatea noastră este mai bine informat atât cantitativ cât şi calitativ. Amploarea informării nu este un rezultat al diminuării ex-informării, ele se dezvolta împreuna şi o fac după unul şi acelaşi principiu: extinderea influenţei. Informarea este un principiu. Ex-informarea apare ca o strategie persuasivă ce se construieşte după principiul “altei informări”. “Fundamentul umanităţii stă în solidaritate. Puterea coeziunii sociale provine din tendinţa originară de ataşament şi încredere. Este inevitabil să devii om fără a trece prin coridorul de selecţie al comuniunii. Motorul consistenţei sociale îl reprezintă influenţa. În raport de acest sistem de reproducţie socială se delimitează două inerţii. Inerţia centrifugă a sistemului social poartă numele de alienare. Acest tip de conexiune socială acopera fenomenul rămânerii în afara circuitelor influenţei sociale. Alienarea este o forţa debilă. Reţeaua alienării este slabă şi lipsită de mecanisme de consolidare. Alienarea apare astfel ca o eroare a sistemului, ca un gripaj al angrenajului influenţei sociale. Inerţia centripetă se concentrează în conceptul de putere. Operatorii puterii sunt cei care ştiu şi pot să se aşeze în nodurile de comandă ale influenţei sociale. Orice putere este o putere de influenţare” (Vlăduţescu Ş., 2006, p. 117).

 

Discursul jurnalistic se adresează unui public în universul căruia prin comunicare se doreşte să se intervină. “Dacă intervenţia jurnalismului pozitiv are loc prin mijloace convictive (cogitaţie logică şi limbaj clar), intervenţia negativă are loc prin mijloacele şi pe “căile persuasiunii””(Vladutescu Stefan, 2006, p. 135). Aceste căi ale persuasiunii fiind: propaganda, dezinformarea, influenţa, intoxicarea, manipularea, zvonul.

Căile prin care jurnalismul negativ obţine dezorientarea opinabilului ca apoi să-şi inducă orientările interesate sunt diverse: atragerea maximului de audienţă la jurnalele de ştiri, cu ştiri aparent cu finalitate, abaterea auditoriului de la problemele reale ale societăţii, prin inducerea de programe de divertisment , de exemplu, prin schimbarea semnificaţiei unui eveniment prin mutarea accentului de la social la individual, prin prezentarea unor informaţii la limita onestităţii, prin lăsarea la latitudinea redactorilor ordinea prezentării ştirilor.

“Ieşind spre social, se poate afirma că, pe termen lung, persuasiunea ca pseudo-informare va determina reculul societăţii înseşi. Sistemul de organizare socială în care funcţionează legi tăioase şi exercitând funcţii diferenţiatoare poate fi adus în stare să depindă de influenţe exterioare intereselor sale majore. Societatea are o dinamică specifică. Intervenţiile pseudo-informative reprezintă pentru ea un mare pericol, iar exercitarea lor pe timp îndelungat prejudiciază dinamica reproducţiei sociale  a automatismului social. Intenţia de pseudo-informare, atunci când are caracter de durabilitate şi vizează segmente mari ale populaţiei, va lua aspectul unei ameninţări majore. Ideea de a înşela, cea pe care se ridică persuasiunea, afectează funcţia fundamentală a sistemului social: aceea de autoreflectare şi feed-back. În ultima instanţă, victima este societatea” (pag.138). Motoarele de propulsie ale persuasiunii sunt seducţia şi ficţiunea cu cele două forme ale ei minciuna şi mitul.

Minciuna

Psihologic vorbind, minciuna reprezintă o strategie protectivă, adaptivă şi succesivă de inserţie a individului într-o reţea socială complicată. Minţim ca să rezistăm. Îi minţim pe alţii, ne minţim pe noi inşine. Minţim în mod conştient şi câteodată inconştient. Minţim din interes sau nemotivat, vinovaţi sau nevinovaţi, pe faţă sau pe ascuns. “În cazul unei minciuni (operaţie comunicaţională de tip persuasiv), intenţionalitatea generală o constituie atingerea unui scop, intenţionalitatea prezentă o reprezintă cadrul (o vânzătoare, o oră de curs, o petrecere), iar intenţionalitatea reacţională este replica efectivă în contextul discuţiilor” (Vladutescu S., 2006, p. 150).

Mitul

Referitor la mit, autorul ne spune, “totul poate fi mit, deoarece universul este infinit şi fiecare obiect din lume poate trece de la o existenţă închisa , mută la o stare orală, deschisă apropierii de societate. Mitul este nelimitat, caci nicio lege nu interzice vorbirea. Fundamentul mitului şi al mitologiei îl constituie istoria şi conştiinţa semnificativă a materialului uman” (Vladutescu S., 2006, p. 159). În această privinţă este de evidenţiat punctul de vedere al profesoarei Mădălina Moraru din lucrarea: Moraru, M. (2009). Mit şi publicitate. Bucureşti: Editura Nemira. (Ştefan Vlăduţescu face, pe drept cuvânt, o recenzie deosebit de favorabilă cărţii Mădălinei Moraru ( Mădălina Moraru (2011). Mit şi publicitate, convicţiune şi persuasiune. AUCCOM, Analele Universităţii din Craiova. Seria Comunicare. Media. 1-2, 266).

Ficţiunea

Ficţunea este o operaţie fundamentală a persuasiunii. “Există o alură structural narativă a ştirii care aduce jurnalismul în apropierea ficţiunii. Există însa, pe de alta parte, o tendinţa spre negativ a jurnalismului, manifestată prin exercitarea actului mediatic, nu doar în structurile narative ale ficţiunii, ci după metoda ficţiunii. Persuasiunea ignoră, deformează, ocoleşte obiectivitatea fie prin înlocuirea totală a realitaţii cu ficţiunea, fie prin mixarea realităţii cu elemente ficţionale” (Vlăduţescu Ştefan, 2006, p.168).

Seducţia

Seducţia este operaţia persuasivă cea mai inocentă, ea jucând în contul intuiţiei sub o mască de cogitaţie. “Pentru ca operaţia de seductie să fie fecundă, pentru ca în substanţa sa persuasivă ea sa depună cuvinte şi gânduri emoţionale, pentru ca destinatatrul să fie sedus sub presiunea acestora şi într-o zi să devină obiect al unei veridictţuni ce constată efectul persuasiv, în aceste scopuri este necesar ca discursul rostit sa nu fie un discurs al adevărului decât în cazul unui adevăr rostit din eroare” (pag. 194). Seducţia este una dintre artele iluziei, ale podoabelor, o încununare a retoricii sofistice. Obiecte ale seducţiei pot fi: succesul, faima, banii, iubirea, celebritatea, respectul, prestigiul, importanţa, puterea.

Oamenii au tendinţa să se creadă independeţi, autonomi şi rezistenţi la influenţă, ignorând orientarea, determinarea şi obligativitatea pe care unele influenţe le fac active în cadrul opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor lor şi condideră că acţiunile lor sunt urmarea unor hotărâri luate în afara influenţelor. “Putine persoane, precizează S. Asch (Jessus in the study of social influences on judgement în Berg I. –A. şi Bass B. –M., Conformity and deviation, New York, Harper and Row, 1961, pag.144), sunt conştiente de circumstanţele istorice responsabile pentru opiniile lor.” Autorul completează, “am extinde spunând că puţini indivizi realizează situaţiile de influenţă şi conştientizează conţinuturile convictive şi persuasive ale mesajelor şi cu atât mai puţini realizează provenienţa unora dintre opiniile, atitudinile şi comportamentele lor” (pag. 207).

O opinie face obiectul influenţării, intoxicării, propagandei, dezinformării sau manipulării ca principale tipuri de persuasiune şi ca principale componente ale jurnalismului negativ. Obiectul influenţei prin opinabil îl reprezintă fiinţa umană. Aceasta poate fi şi este permanent ţinta unor proiecte de influenţă cu sens determinat.

Toate aceste tehnici ale persuasiunii se realizează prin acţiuni  precum influenţarea, intoxicarea dezinformarea propaganda şi manipularea auditoriului, abaterea acestuia de la evenimentele, acţiunile curente şi stringente ale vieţii cotidiene, obţinerea de avantaje politico economice ale unor grupuri de interese.

Influenţarea

“Statul influenţează, mass-media influenţează, vânzătorul, preotul şi profesorul influenţează. Influenţa este peste tot, căci omul însuşi este un exponent al unei influenţe. Cultura şi civilizaţia sunt lecţii de influenţă, dar exerciţii de influenţă sunt şi manifestările antisociale, violenţa şi criminalitatea. Nu trebuie să ne temem decât de influenţa persuasivă. Trebuie să combatem jurnalismul negativ ce recurge la influenţare. Primul pas în a-l combate este a ne apăra de el, iar în acest sens nu deţinem decât o singura soluţie. Ca să ne apăram trebuie să-l cunoaştem (pag. 216)”.

Intoxicarea

Intoxicarea este un ansamblu de operaţii, o acţiune, putând deveni operaţiune în momentul în care acţiunea este investită cu amploare ca forţe, mijloace şi efecte. “Operaţia elementară ce prezidează intoxicarea o reprezintă minciuna. Aceasta are drept sprijin, în raport de situaţie, atât seducţia, cât şi ficţiunea şi mitul. Acţiunea de intoxicare constă într-un ansamblu de măsuri informative vizând influenţarea unei ţinte prin introducerea în circuitul informaţional al acesteia de informaţii care să determine prin influenţă vicierea deciziilor funcţionale” (p.217). Canalul predilect de punere în practică a intoxicării îl reprezintă mass-media. Specifică intoxicării este articularea sa inferenţial. Ţinta îşi produce singură intoxicarea. I se pun la dispoziţie informaţii adevărate şi informaţii false. Din aceste conglomerate, ţinta construieşte o premisă şi trage o concluzie intoxicatoare pe care ulterior o promovează. Autorul ne sugerează şi metode de evitare a căderii în capcana intoxicării: “Detectarea agresiunilor de tip intoxicare se poate realiza  prin analiza discursurilor mediatice în mod incrucişat în raport cu sursa emitentă. Ca simptome ale intoxicării trebuie avute în vedere, limpezimea discursului şi ireproşabilitatea raţionamentelor prin care se procesează informaţii excesiv asigurate şi ranforsate din punctul de vedere al legitimităţii şi credibilităţii” (p.220).

Dezinformarea

“Operaţiile retoricii dezinformative bazate pe minciună constau în procedurile prin care punerea în discurs a faptelor este denaturată dezinformativ. Alterarea premeditată din dezinformare este suscitată de o sursă de putere. Intruziunea tehnicilor alternative de dezinformare de dovedeşte usor recognoscibila pentru cel ce cunoaşte evenimentul brut” (p.221). Canalele de propagare a mesajelor dezinformative pot fi de trei feluri: cu acoperire natională, cu acoperire selectivă şi întruniri, congrese, simpozioane.

Deşi neiertătoare, dezinformarea nu este totalmente inevitabilă. Sistemul de persuadare dezinformativ poate fi dezamorsat printr-un sistem de disuadare. Având în vedere că dezinformarea pleacă de la un fapt de bază (act, acţiune, eveniment), singura măsură salutară a puterii ei persuasive o constituie regăsirea faptului de bază în termini reali, iar nu în termenii dezinformării.

Propaganda

Ca definiţie, “propaganda constituie ansamblul mijloacelor, metodelor, procedurilor de producere şi diseminare a unor mesaje care susţin şi promoveaza o doctrina, un program, un slogan sau un simbol aparţinând unei teorii, a unei concepţii, unei organizaţii, cu scopul de a persuada şi a câştiga adepţi” (p.238).  Propaganda este in fond o formă de persuasiune realizată de un operator social constând într-o influenţare deliberată, impozivă şi sistematică a opiniilor unui grup semnificativ de indivizi. Propagandă s-a făcut înca din antichitate, incepând cu Demostene contra lui Filip al II-lea  al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon). Acţiune de propagandă poate fi numit şi efortul discursiv al lui Cicero avându-l ca obiect pe Catilina. Primul teoretician al propagandei este Nicolo Machiavelli, care în “Principele” expune câteva dintre tehnicile propagandei: miza pe aparenţe (“trebuie sa te ocupi de aparente, caci poporul judecă după aparenţe”), instalarea de credinţe (“a guverna înseamnă a-i face pe oameni să creadă”) şi păstrarea unei bune imagini” . În secolul al XX-lea, propaganda începe în 1917, cu Lenin. Prin extinderea presei, în acest secol propaganda devine totală, atrage în activitatea propagandistică toate mijloacele, vizează toate mediile şi se îndreptă către întreaga arie geografică a lumii. Niciun segment al publicului nu rămâne în afara intenţiilor de influenţare. Propaganda a avut un merit în instaurarea bolşevismului şi în urcarea la putere a lui Hitler. Propaganda a avut un rol decisiv la trecerea Chinei la comunism. “Propaganda angajează presa în totalitate, modelează industriile culturale, impregneaza şcoala, armata, biserica, arhitectura, întreaga opinie publică. Cultura şi civilizaţia sunt cucerite de propagandă: propaganda este totală, propaganda devine o politică” (p.249).

Manipularea

Morala kantiană avea ca unul dintre deziderate refuzul absolut de a transforma omul din scop în mijloc. Din această perspectivă, manipularea este profund anti-kantiană: manipulatul constituie mijlocul de bază în realizarea unui scop ce-i este nu numai necunoscut, dar şi străin. Manipulatul este instrumentul realizării unui interes care nu-i aparţine şi care-i scapă. Manipulatorul nu-şi realizează un interes manipulat, ci un interes real. “Desprindem că manipularea este o formă de comunicare alterată, că se găseşte “în proximitatea” sau foloseşte persuasiunea, că este o “formă de înşelătorie” şi că vizează crearea unor opinii şi atitudini contrare intereselor celor manipulaţi” …manipularea este o acţiune în a cărei tehnologie operaţional-procesuală se înscriu operaşii precum minciuna (înşelarea este o formă a minciunii), seducţia, ficţiunea şi mitul” – afirmă autorul (p.280 – 281).

În utimele decenii, în era informaţională, manipularea ia forme speciale, manipularea de către un hacker a linguşitorilor cărţilor de credit, a datelor financiare sau de alt gen stocate pe un server spart, poate avea consecinţe alarmante. Tehnica informaţională aduce sateliţi, telefoane celulare, televiziune prin satelit, internetul şi alte mijloace ale comunicaţiei expuse manipularii de ordin tehnic.

În cadrul manipulării interpersonale se menţionează trei metode curent întâlnite: “piciorul in uşa” (foot in the door), “uşa in nas” (door in the face) şi “mingea joasa” (low balling) ce se regăsesc în principiul reciprocităţii, care guverneaza raporturile sociale, a lui Robert Cialdini.

În ultimul capitol, autorul ne prezintă cazuri celebre de comunicare jurmalistică negativă acoperind arsenalul metodelor expuse in lucrare: Calul Troian, Modelele KGB, Operaţiunea “Bosnia”, Cazul Tukacevski, Operaţiunea “Carlota”, Barul “Mirage”-operaţiune jurnalistică, sunt numai câteva exemple.

Tema abordată de autor face parte din ştiinţele socio-umane, însă lucrarea de faţă, este prezentată şi argumentată în mod ştiinţific cu date de intrare (ipoteza), prelucrare, justificare, interpretare date (demonstraţia) şi analiza şi sinteza rezultatelor (concluzia) – quod erat demonstrandum.

Volumul reprezintă o lucrare de referinţă în literatura de specialitate, “add-value”, temeinic documentată aşa cum ne-a obişnuit in toate lucrările domniei sale, o lucrare vie care prezintă o parte teoretică materializată prin exemple edificatoare, o lucrare realizată de o minte sclipitoare, ordonată şi intuitivă în domeniul comunicării, o lucrare utilă tuturor celor ce studiază teoria comunicării, studenţi, masteranzi, doctoranzi, jurnalişti, formatori de opinie.