https://blog.revistaderecenzii.com/

5 octombrie 1853. – În plăcuta răcoreală a dimineții, bine dispuși atât oameni cât și dobitoace, ne coborâm de-a lungul zidurilor orașului Tanger până la malul mării și ne jucăm caii pe un covor de nisip galben, ce se întinde sub copitele lor; apoi, lăsând Mediterana în stânga și orașul în urma noastră, apucăm drumul spre Tetuan. Acest drum sau, mai bine zicând, această cărare duce prin locuri sterpe, în care apar ici-colea câteva mici ogoare de păpușoi. Singura vegetație ce se prezintă ochilor consistă în niște tufe de palmieri pitici, ce acoperă colnicele și unde nu se aude nici o ciripire de pasăre. Căldura crește la tot minutul, ea devine tot mai arzătoare, fără ca să întâlnim vreun adăpost de umbră, și setea începe a ne munci, fără ca să zărim cât de mic izvor împrejurul nostru. Chin nesuferit, ce se mărește de câte ori ne apropiem de patul unui pârâu, care se anunță de departe prin șirurile de lauri înfloriți și de rodieri crescuți pe malurile lui. Pârâul e sec, și ca dânsul sperarea noastră seacă!… Trebuie să ne mulțumim numai cu ghirlandele de flori roșii ce culegem de pe crengile laurilor și cu care ne încununăm fruntea. Chiar sub arșița cea mai mare a zilelor de vară florile au în sânul lor o răcoreală învietoare foarte plăcută.

La stânga noastră, în depărtare, vedem două sate arăpești, așezate pe coastele colnicelor; casele lor sunt acoperite cu stuh și livezile îngrădite cu cactuși mari. Ele au o asemănare curioasă cu acele din țara de jos a Moldovei. Un al treilea sat se ivește în calea noastră pe la 11 ore… Trebuie să trecem prin el, și după recomandația dragomanului nostru, Hagi Mustafa-Ben-Aali-Cuniali, să nu facem nici un zgomot pentru ca să nu atragem atenția arabilor; însă de-abia intrăm în el și Angel, tovarășul meu de voiaj, îmbucând cornetul său de argint, sună o fanfară răsunătoare. Pe loc toți locuitorii caselor ies în grabă cu somnul în ochi și, indignați de sumeția unor ghiauri ca noi, încep a ne batjocori și a ne amenința cu pumnii; femeile stupesc și copiii aruncă pietre după noi.

Fără prezența soldatului pașei din Tanger ce ne întovărășește, nu cred că am scăpa teferi din mijlocul acestei hoarde de barbari; dar la glasul poruncitor al soldatului, arabii reintră în bordeiele lor ca niște câini înfuriați, și noi ne depărtăm râzând de figura speriată a dragomanului.

– Hagi-Mustafa, îi zic, ce faceți când vă e sete prin pustiurile acestea?

– Ducem dorul apei și pronunțăm de trei ori numele lui Allah! răspunde Mustafa.

– Eu, deși nu sunt mohametan, aș invoca de șase ori pe profetul vostru, dacă aș fi încredințat că mi-ar scoate acum în cale un izvor de apă rece.

– Gândul omului e în mâna lui Allah! replică dragomanul. În curând o să ajungem la izvorul Cămilelor, și acolo ne vom potoli focul din piept.

– Well! well! strigă Angel cu bucurie, auzind această bună veste, și dă pinteni calului. Noi imităm exemplul său și iată-ne alergând pe aripile sperării până ce sosim la acel multvestit și multdorit izvor… Caii se opresc de la sine, noi descălecăm și ne punem a căuta cuibul apei… dar unde-i?

Nu vedem decât un loc glodos și călcat de dobitoace, iar cât despre apă, găsim ceva negru, cald și puturos, care chiftește în urmele copitelor.

Cu toată setea ce ne arde, nu avem curaj a înghiți acel noroi apos, ci ne mulțumim numai a uda batiste în el și a le lipi de obraz cu partea nemânjită. Răsuflând apoi prin pânza subțire, aspirăm un aer umed care ne răcorește puțin. Hagi-Mustafa și soldatul, mai experimentați însă decât noi, intră cu picioarele goale în glod și stau neclintiți câteva minute; pe urma ies la uscat, jurându-se pe Allah că li s-a stins focul setei.

În vreme ce ne dedăm la această operație, sosesc trei arabi stremțeroși, dar înarmați cu șușanele lungi și merg de se tupilă în umbra unui copac de măslini. Ochii și fizionomia lor sunt hoțești; căutăturile lor, țintite asupra noastră cu o expresie hainoasă, ne dau a înțelege că ei ar avea mare poftă să ne prade și chiar să ne ucidă, par dessus le marche, dar că sunt stânjeniți de prezența soldatului pașei din Tanger….

În adevăr, un european sătul de viață nu poate găsi mai bun mijloc de a scăpa de dânsa decât cercând a călători singur în imperiul Marocului. El e sigur de a-și procura ucigași de bunăvoie, chiar la marginile orașelor. Cu toate acestea, Angel, apropiindu-se de arabi, scoate un revolver, trage în aer șase descărcături, își pregătește din nou arma și se duce de încalecă, făcând un semn de adio arabilor; iar aceștia, holbând ochii asupra revolverului cu o groază vederată, se grăbesc a părăsi locul și a se face nevăzuți în tufari.

– Mare greșeală că ți-ai arătat revolverul! observă HagiMustafa.

– Pentru ce?

– Pentru că ai trezit în ei pofta de a-l căpăta cu orice preț, chiar cu prețul vieții d-tale.

– Vie să-și cerce norocul, dacă li s-au urât zilele! răspunde amicul meu cu nepăsare; apoi, deschizând un cortel, se alătură de mine și fără a mai întârzia plecăm în direcția munților Uadras.

Soarele varsă dușe de foc pe capul nostru, pasul cailor se lenevește, iar Hagi-Mustafa și soldatul cu fes nalt de postav roș pe cap încep a cânta sotto voce manele algeriene. Acum e amiază! plantele își beau umbra, și natura întreagă înoată, obosită, intr-un ocean de lumină înflăcărată… Angel mă asigură că-și simte creierii fierbând și chiar clocotind în tidva capului; eu mă lupt cu un bulgăr de iască ce-mi stă în gât, și amândoi ne căptușim cortelurile pe dinăuntru cu toate fulardele ce posedăm, dar în zadar!… Razele soarelui pătrund prin stofă și se înfig în pielea noastră ca niște ace roșite în foc. Supliciul e demn de vechii inchizitori ai Spaniei!… și însă dinaintea cailor aleargă pe jos un pui de arab, ca de doisprezece ani, anume Ali, cu capul gol și ras!… Creștetul lui sticlește ca o oglindă, și el nu se tânguiește de fierbințeala soarelui.

– Știi la ce mă gândesc? îmi zice Angel.

– La ce?

– Îmi propun să iau cu mine în Europa și să duc în Englitera pe arabul acest mic.

– Vrei poate s[…]nfiezi?

– Ba, vreau să mă serv de tidva lui strălucitoare la vânat de ciocârlii^[1]

Ideea lui Angel e destul de comică, și în alte timpuri m-ar face să râd, dar acum ea nu parvine a împrăștia melancolia în care m-a cufundat căldura atmosferei, melancolie ce se mărește la tot pasul, în auzul unui glas depărtat de păstor nomad, care cântă o complângere lungă și monotonă pe cuvintele imma, imma, malli, malli!

(mama mea, soarta mea!).

Pe la o oră după amiază începem a intra în munții Uadras, pe un drum presărat cu bolovani ca albia unui șuvoi de munte. Caii poticnesc urcându-se printre pietre și se răsuflă greu; noi ca și dânșii suferim de lipsa de aer și ne coacem în piele, căci acum ne găsim expuși și la focul soarelui și la fierbințeala pietrelor. Ni se pare în acest hăugaș stâncos că trecem prin o flacără nevăzută, dar în fine sosim la una din culmile dealului, și aici abordăm o pădure de măslini, de carubi, de lauri și de rodieri..

Un ufff! colosal iese din piepturile noastre.

Fericire neașteptată, surpriză încântătoare!… Iată umbră drăgalașă, iată mușchi verde la tulpina copacilor, iată și un izvor! împăratul izvoarelor!… un pârâu întreg de apă rece și cristalină, ce curge din mijlocul unor stânci cu o clăbucire veselă și mult armonioasă.

A descăleca, a ne repezi la izvor, a ne băga obrajii în apă e treabă de un minut; însă Hagi-Mustafa ne roagă să nu bem îndată, fiind încă prea înfierbântați. Urmăm sfatul lui; dar după câteva scurte momente ne punem a înghiți izvorul, servindu-ne drept pahar de o scoarță de plută găsită pe stâncă. Angel e însă de părere că apa-i mult mai bună când e sorbită cu gura din pârâu și râvnește botul cailor.

După această adevărată orgie de apă, ne întindem pe mușchi, sub un măslin cu frunze smălțuite și dăm ordin dragomanului să ne aducă merindele… În fața noastră se ridică munți sălbatici, care se prăjesc la soare de la începutul lumii; iar alăture cu noi, pe coasta unei stânci, se mișcă un șarpe lung, pe care îl ochește de sus un vultur ce zboară în cercuri deasupra lui. Reptilul are pete negre și galbene; ochii lui aprinși strălucesc întocmai ca doi rubini și se îndreaptă când spre noi, când în aer către vultur. El pare că presimte un dublu pericol și se încordează, pregătindu-se de luptă. La vederea lui eu rămân fascinat, încremenit, înfiorat!…

Fac această mărturisire fără nici o rușine, căci totdeauna șerpii, ca și lingușitorii sau alte animale târâtoare, mi-au produs o impresie de profund dezgust; Angel însă, în calitatea sa de englez fiind mai flegmatic, apucă degrabă șușaneua soldatului, se apropie de stâncă, chitește, trage… și reptilul, lovit de glonte la cap, se ridică drept ca o suliță, apoi cade mort și rămâne aninat de colțul unei pietre.

Ali se repede în fugă, se acață pe stâncă întocmai ca o momiță, dar când să puie mâna pe trupul șarpelui, vulturul trece ca un fulger pe lângă el, îl lovește cu aripa și se depărtatează peste dealuri cu șarpele în plisc… Angel e furios contra hoțului înaripat ce i-a prădat vânatul, Ali plânge de ciudă, Hagi-Mustafa dă semne de mirare, iar eu, ținând parte Vulturului, mă pun la masă, adică mă așez turcește lângă proviziile grămădite pe mușchiul verde.

O pâine albă, doi pui de găină rumeni, un cașcaval de Holanda și două butelci de Xeres compun un festin care ar seduce chiar pe vestitul mâncău Balthazar, dacă acest rege gastronom ar fi postit ca noi din faptul zilei până după amiază. Cu atât mai mult spectacolul ziselor obiecte de hrană atrage pe Angel cu o putere magnetică și-l face a uita și pe vultur, și pe șarpe, și pe toate celelalte animale de pe fața pământului… El vine, înhață un pui, destupă o butelcă și o pune la gură, zicând:

– All right!… în sănătatea șarpelui!

Apoi se așează pe ospătat cu o poftă ce se comunică la toți. Nu se aude în curs de un cart de oră decât un clănțănit de măsele în mare activitate, și… proviziile dispar fără a fi urmate de vreun desert, precum se obișnuiește la mese mari.

Ne rămâne însă cheful țigaretelor și murmurul veselitor al izvorului. În Africa nu poate fi mai dulce simfonie decât șoptirea apei!… Deci, lungiți pe spate, cu ochii rătăcind pe albastrul cerului, ne facem digestia, fumând tutun de Latakie și privind în aer spiralele fumului parfumat.

– Cum îți place traiul acest oriental? mă întreabă Angel.

– Îmi place de minune! Răcoarea umbrei și cântecul izvorului mă adorm, îi răspund căscând.

– Pe mine m-au și adormit! replică amicul meu cu glas trăgănat, și pe loc acel glas se schimbă într-un horăit răsunător.

După o dulce odihnă, Hagi-Mustafa ne trezește și, caii fiind bine hrăniți, bine adăpați, plecăm la deal pe o cărare misterioasă ce șerpuiește printre copaci. Căldura e mare, lipsa de aer preface pădurea într-o baie turcească; dar încalte suntem feriți de săgetarea periculoasă a razelor soarelui, întâlnim mai multe caravane de cămile și mulți arabi încălecați pe măgari, însă observăm că bipezii au o aparență mai animală decât patrupezii. În fiecare din ei presimțim un dușman dispus a ne ataca, și dar, fără a ne răzleți unul de altul, continuăm drumul nostru cu mare luare-aminte și cu revolverele în mână. Trei ore întregi urcăm dealul în pasul cailor și, în sfârșit, sosim pe vârful lui, unde găsim o funda (caravan-serai).

Această casă de adăpost consistă într-o curte pătrată și închisă cu ziduri nalte, văruite. Pe dinăuntru se înșiră galerii boltite de jur împrejur, iar lângă poartă câteva magazii întunecoase și încuiate cu uși tari. Ograda e destinată pentru dobitoace, galeriile pentru oameni și magaziile pentru mărfuri; însă magazii, ogradă și galerii sunt într-un grad de necurățenie atât de mare încât nu avem curajul a deveni măcar pentru un moment oaspeții fundăi.

Toate soiurile de vermine foiesc în acest locaș de ospitalitate și așteaptă cu nerăbdare pe nenorociții călători, pentru ca să le facă o primire plină de dragoste și de usturime. Suntem deci obligați a ne decide sau să urmăm calea înainte până la Tetuan, sau să petrecem noaptea sub copaci alăture cu funda. Însă caii sunt obosiți și nu ne rămâne destul timp până la asfințitul soarelui pentru ca să ajungem la porțile acelui oraș. Ele se închid pe la șapte ore și, odată închise, nimeni nu mai poate să intre sau să iasă, păzitorii lor având obicei a le părăsi pe seama Profetului și a se duce la cafenea… Pentru adepții Islamului, Mohamed e un personaj foarte comod. El e însărcinat a îndeplini tot ce un mahometan dorește și tot ce lenea și fanatismul îl opresc de a face pentru sine sau pentru alții. Noi însă, necredincioșii, având mai puțină confiență în bunăvoința Profetului și neașteptând de la el serviciul de Oberkellner, ne alegem singuri locul unde o să petrecem noaptea.

Un mare și frumos carub, ale cărui crengi compun o boltă minunată, ne primește la tulpina lui, pe un pat de mușchi molatic.

Acolo întindem mantalele, așezăm sacii noștri de voiaj, cu destinare pentru ei de a ne servi de saltele și de perine. Hagi-Mustafa, soldatul și Ali se grupează aproape sub un măslin și adună vreascuri pentru foc, având de gând a veghea toată noaptea și a-și alunga somnul prin o serie neîntreruptă de cafele și de narghilele. Ei își examinează armele, reînnoiesc praful în tigăițele puștilor și ale pistoalelor, își șterg iataganele și ne îndeamnă să dormim liniștiți până a doua zi.

Angel propune ca să dăm putere somnului! Deci începem a-l hrăni cu felii gustoase de rostbeaf rece, a-l îndulci cu o cutie de curmale și a-l adăpa cu vin de Xeres. Pe urmă în timp de o oră îi pregătim o ușoară mistuire prin o primblare plăcută împrejurul fundăi, scăldându-l în lumina amurgului și înveselindu-l cu imaginea salvării sale din ghearele milioanelor de jigănii mușcătoare și sugătoare ce se ațin la pândă în caravanserai. În sfârșit, mergem cu mulțumire în camera noastră, cameră fără pereți, în adevăr, dar curată, bine aerisită și foarte confortabilă, deși cam primitivă în soiul ei, deși cam expusă la vizite nocturne de șerpi, de arabi și de alte lighioi nu mai puțin displăcute.

Acolo, rezemați pe coate, începem o lungă convorbire asupra o mie și unul de subiecte, atingându-le numai din treacăt, cu acea ușurință caracteristică a persoanelor care știu toate fără a ști nimic și, din vorbă în vorbă, abordăm în domeniul limbii arăpești.

– Am învățat pe de rost – zice Angel – mai multe cuvinte cu care am să mă fălesc în clubul meu din Londra și să câștig un renume de orientalist profund… ca unii din cunoscuții mei.

– Și eu– îi răspund – am făcut o mică provizie de vorbe curioase și grele de pronunțat, care ar putea servi la un joc favorit al copiilor din țara mea, joc ce se numește: frânturi de limbă. Așa, de exemplu: l’mra – femeia, n’sa – femeile, l’hobz – pâinea, l’ma – apa, l’hlib – laptele, l’ham – carnea, l’hmar – măgarul, l’jmel – cămila, jbel – munte, j’ben – cașcaval, ț’ben – pai etc.

Acum, dacă vrei, îți propun un rămășag.

– Care?

– Zece livre sterling dacă vei pronunța de trei ori de-a rândul repede și fără a greși fraza următoare: „Lmransalhobzlmalhliblhamlhmarljmeljbeljbențben”.

Angel cearcă, dar îl apucă tusea și se oprește, zicând:

– Goddam! ai ales cuvinte care dau oftică; dar eu am deprins încalte fraze de care să mă pot servi în compania damelor. Așa, când voi întâlni o hurie din raiul lui Mohamed, fie chiar în saloanele din Londra, îi voi zice:

– Lella, doamnă, sau Benț, domnișoară, n’zișeba n’hăbâc, ești frumoasă, te iubesc. – Eia n’țiașco lzuj, hai să facem amor împreună. – Rac călbi, nafsi, ămri, ești inima mea, sufletul meu, viața mea. – Andăc ras mziana, ai cap frumos – aininzrăc, ochi albaștri – fum enuar, gură de floare – snen bid, dinți albi –șaar cal, păr negru. – Rac sems, kmar, njium, ești soare, lună, stele. – M’buz idâc, m’buz fumăc, m’buz ainâc, îți sărut mâinile, gurița, ochii. Pe lângă aceste fraze armonice, mai păstrez în arsenalul meu de seducere două versuri compuse de însuși Ali, ginerele lui Mohamed: Hateni amanțilla, Lella Mățcolișilla!

Adică: iubește-mă, te rog, doamnă, și nu zice ba!

Disertarea noastră limbistică ne aduce pe nesimțite într-o somnolență, care în răcoarea nopții, sub scânteierea stelelor, are o dulcime pătrunzătoare. Genele se apropie, dar până a nu se închide, zăresc prin ele jocul luminii focului pe frunzele copacilor și pe figurile păzitorilor noștri. Ei stau grupați împrejurul vreascurilor înflăcărate și foarte ades întorc capul pentru ca să examineze fundul întunecos al pădurii. Caii mai departe adorm încet pe picioare și apar în umbră cu proporții colosale. Din când în când răsună în apropiere țipătul misterios al unei păsări de noapte…

Mpsaahir Iella! psaalhir sidi!

Noapte bună, doamnă! noapte bună, domnule!

6 octombrie. – Cine va putea să explice misterul formării visurilor și tainica lor corelație cu lumea exterioară?… Cine îmi va spune cum și pentru ce cornetul lui Angel, în dimineața de 6 oct., a jucat pentru mine rolul trompetei cerești la judecata cea de pe urmă? În faptul acestei zile memorabile, mă visam pe vârful unei coloane nalte cât jumătatea scării lui Iacob și care se găsea ridicată chiar în mijlocul văii Iosafatului. Priveam de jur împrejurul meu un ocean nemărginit de valuri omenești ce ieșeau din pământ în giulgiuri albe, creșteau și se înaintau spre coloană. Mișcarea lor, deși mișcare de umbre, producea un zgomot de furtună, dominat prin sunetul metalic al unei colosale trompete ascunse în cer… Deodată lumina se întunecă! Un vultur monstruos trecu în dreptul soarelui, se repezi către mine, mă lovi cu aripa și se depărtă în fundul orizontului.

Atunci, cu o repejune amețitoare, începui a cădea, executând în văzduh o serie de tumbe pe notele fanfarei îngerești ce răsuna deasupra mea… Cad mereu, cad de-a vălătucul, fără a mă putea opri, nici de a pica, nici de a măsura cu ochii distanța ce mă despărțea de pământ, nici de a-mi închipui halul deplorabil în care o să mă găsesc, după ce m-oi zdrobi de vreo stâncă. În sfârșit, sosesc la capătul acelui voiaj aerian, deschid ochii speriat, și ce văd lângă mine?… Văd pe Angel sunând din cornet o tarantelă napolitană! Mai departe zăresc pe Hagi-Mustafa și pe soldatul pașei alergând pe după copaci, ca și când s-ar fi jucat de-a babaoarba și căutând un lucru pierdut.

– Ce este, Angel? întreb pe amicul meu.

– Nimic important, îmi răspunde el. Astă-noapte ne-au vizitat niște pickpockets arabi și au furat panerele cu provizii.

– Ce spui, frate?… și alta n-au furat?… au lăsat caii neatinși?

– Privește! iată bucefalii noștri în complet. Ei ne fac semn din urechi ca să profităm de răcoarea dimineții, pentru ca să ne continuăm voiajul.

Mulțumiți de nobila discreție a hoților, care au binevoit a respecta caii și persoanele noastre, plecăm pân-a nu răsări soarele, mângâind pe Hagi-Mustafa, pe soldat și chiar pe Ali de rușinea ce au pățit… Sărmanii! au vegheat o mare parte a nopții; însă despre ziuă au fost învinși de somn și s-au lăsat, după cum zice românul. Tâlharii, pândaci, au profitat de somnul lor și acum ei beau vin de Xeres în sănătatea noastră și în ciuda Profetului… Să le fie de bine!… Ne depărtăm de funda și mai cu seamă de furnicarul ei, ca să ne urcăm pe vârful altui deal apropiat; iar când ajungem acolo, ne oprim extaziați de mărețul spectacol ce se prezintă admirării noastre. Soarele apare splendid, acoperind de o lumină feerică lanțul munților Uadras, valea desfășurată de la poalele lor până la orașul Tetuan, și în orizont marea albastră, mărginită de munții Spaniei. Verdeața codrilor, zidurile albe ale Tetuanului, stâncile roșii de pe creștetul dealurilor, albăstrimea cerului și a Mediteranei, toate contopindu-se în focul soarelui, produc un tablou de o rară frumusețe. Noi ne simțim uimiți și ne înclinăm cu smerenie dinaintea minunilor puterii creatoare; iar Hagi-Mustafa, soldatul și Ali cad în genunchi și cu fața la răsărit fac rugăciunea lor de dimineață. Angel, adânc impresionat, stă câteva minute în tăcere, apoi strigă cu glas puternic: „Orbi! orbi! și de trei ori orbi acei ce nu cred în Dumnezeu!” La Allah, illa Allah u M’hamed Rasul Allah!^[2] exclamă totodată arabii noștri, sculându-se în picioare.

Astfel, încântați de splendoarea panoramei, animați de o tainică mulțumire sufletească, plini de viață și de sănătate, reluăm calea spre Tetuan. Orașul strălucește în distanță de 5 ore și nu în zadar arabii îl numesc Țtaun, cuvânt sinonim de cochetă, căci el atrage de departe și te înșală prin efectul mirajului… Ne coborâm pe sub crengile unor măslini bătrâni, ale căror frunze au o culoare verdeînchisă, și întâlnim din nou șiruri de cămile încărcate cu teancuri grele. Nalte și flegmatice, ele sunt conduse de berberi cu picioarele goale până la genunchi, arămii, sprinteni și care necontenit scot pe gât țipete răgușite și sălbatice, sub cuvânt de a îndemna mahalii patrupezi. Aceștia însă pășesc liniștit, mișcând în cadență picioarele lor lungi și noduroase, iar ochii lor exprimă o mirare naivă…

Pare că ei se întreabă în gândul lor pentru ce cornacii lor își dau atâta osteneală ca să imiteze răgetul măgarilor? Câteva femei, răzlețite printre caravane și învelite în feregele rupte, își ascund fețele îndată ce dau cu ochii de noi, și, după ce trec mai departe, ele întorc capul pentru ca să stupească pe urma noastră. O grațiozitate a sexului frumos din Maroc!

Căldura și setea, sora ei, încep iar a face parte din cortegiul nostru; însăși foamea începe a ne aduce aminte că suntem lipsiți de provizii; dar geniul binevoitor care priveghează asupra noastră nu ne părăsește la nevoie. El ne scoate în cale pe un berber așezat la umbră cu un paner de poamă coarnă. Cumpărăm panerul atât pentru fericirea negustorului, cât și mai cu seamă pentru potolirea setei ce ne muncește.

După o oră pomenitul geniu are bunătate a ne duce în prezența unei familii complete de englezi, care sunt ocupați a face dejun pe iarbă. E familia lui sir Arthur Isquare, ce vine de la Fez, capitala Marocului, și se compune de șase persoane; l) sir Arthur, 2) mistress Caroline (pronunță Carlain), 3) două misses, fete mari și lungi, 4) doi John-Bull scurți, frații lor… toți îmbrăcați curat, spălați, pieptănați, ca și când ar fi ieșiți acum din cabinetele lor de toaletă; și însă! … de opt zile sunt pe drum. Douăzeci de soldați aleși îi întovărășesc, având ordin de la sultanul ca să-i apere de orice pericol, să le procure orice ar dori; căci la caz contrar îi așteaptă o descăpățânare generală!… și aceasta, pentru că sir Arthur Isquare este consulul grațioasei sale maiestăți, regina Engliterei, pentru că mistress Carlain este soția consulului și pentru că cele două misses și cu frații lor sunt copiii consulului și ai consulesei.

Cel mai puternic talisman pentru un european în imperiul Marocului este de a fi inghiliz.

Amabila familie, cum ne vede și recunoaște în noi gentlemeni europeni, ne primește cu vii demonstrări de bucurie și ne invită a lua parte la dejun. Noi, fără a mai aștepta o a doua invitare, ne așezăm alăture cu tinerele misses și dăm ordin lui Hagi-Mustafa ca să aducă panerul cu poamă pentru desert. Mulțumire nespusă!…

Copilele, demne fiici ale Evei, se aruncă asupra panerului cu sperare de a găsi mere, dar negăsind decât struguri, se mângâie râzând cu bobițele lor aurite. În sfârșit, după un ospăț foarte confortabil și după ceaiul final luat în porcelane chineze (ceai în codrii Africii!), ne depărtam, preschimbând cărțile noastre de vizită și dându-ne rendez-vous la Nagazaki, în Iapon, unde sir

Arthur Isquare a fost numit consul de curând. Până a nu pleca însă, Angel intonează pe cornet imnul național englez: God save the queen! și familia întreagă îl acompaniază din gură cu entuziasm. Arabii însă cred că au nebunit!

Astfel, restaurați și recunoscători geniului nostru protector, coborâm vesel munții Uadras. Apropiindu-ne de vale, auzim dincolo de un colnic ce ne mai desparte de ea un zgomot mare de răcnete, de tropote și de împușcături!…

Într-o fugă parvenim pe creștetul colnicului și de aici asistăm la o fantezie executată de vro sută de arabi încălecați pe ageri armăsari. Hagi-Mustafa ne spune că e un gum de buidiri, locuitori din munții ce se înalță în dreapta noastră.

Arabii, înveliți în burnusuri albe de lână, sunt împărțiți în două cete, care se izbesc una în contra alteia în repejunea cailor, se chitesc din fugă cu șușanele lungi, trag, se depărtează, încărcând din nou armele lor, fără a se opri; apoi se întorc de iau parte la acest simulacru de război. Unii învârtesc șușanelele pe deasupra capului, scoțând din gât chiote furioase și dau foc printre urechile cailor; alții, simulând o goană din partea dușmanilor, se culcă pe coarda armăsarilor și așa plecați, împușcă în urma lor; alții, mai dibaci, aruncă armele lor înainte ca niște djeriduri și, aninându-se cu mâna stângă de coamă, se pleacă până la pământ de le culeg de jos…

Nimic mai curios, mai interesant, mai bărbătesc decât acest joc războinic. Nimic mai pitoresc decât alergarea cailor înspumați, fâlfâirea burnuselor în văzduh, lucirea armelor în focul soarelui.

Nimic mai sălbatic, mai înfiorător decât răcnetele luptătorilor, scârșnirea dinților și încruntarea ochilor în acel amestec de oameni îndrăzneți și de falnici armăsari!

Angel nu-și poate stăpâni entuziasmul și găsește apropo să sune o arie militară… Pe loc zece arabi, detașându-se din gum, se reped spre noi, ne înconjoară și ne poruncesc să mergem cu dânșii. În zadar Hagi-Mustafa și soldatul intervin, cercând a le explica în gura mare că suntem inghilizi… etc., trebuie să ne supunem voinței buidirilor!… Ne supunem dar fără mai multă împrotivire și, coborând colnicul, ne ducem la un cort de pâslă, unde se află șeicul, adică șeful gumului… O! surpriză neașteptată! Șeicul este însuși Hagi-Ab-el-Rahman-Lahlo, tovarășul nostru de călătorie dintre Marsilia și Gibraltar, pe corabia căpitanului Campbel!

El se bucură văzându-ne, pune mâna la piept și la cap, ne primește cu formula orientală de bună sosire și ne invită lângă dânsul. Abia am reușit a ne cruci picioarele, așezându-ne pe covor, și îndată cortul se umple de arabii cei mai însemnați din acest gum. Ei ne privesc pe noi cu demnitate, noi pe dânșii cu admirare; căci unii au figuri foarte expresive și ochi de vulturi. Ni se aduc cafele și narghilele, apoi un harbuz mare și roș ca sângele, care se împarte între toți, și, în sfârșit, după o jumătate de oră ne este permis a părăsi cortul; însă pân-a nu ne despărți, Hagi-Ab-elRahman-Lahlo, voind să ne dea o probă de învățătură și de stimă, scrie în portofoliul meu numele lui cu litere arabe. Eu îi fac prezent o călimară de voiaj și o duzină de condeie de metal aurit, care îi produc o nespusă mulțumire, căci șeicul este poet.

Ieșind în câmp, Hagi-Ab-el-Rahman-Lahlo dă ordin să-i aducă armăsarul favorit, El Rbâa, un fugar de patru ani, subțirel în picioare, negru la păr, cu nările largi și trandafirii, cu ochii inteligenți, cu urechi mici, o minune demnă de a fi expusă într-un salon, sub glob de cristal, pe un cămin de marmură. Atât e de frumos că nu ne putem sătura de a-l admira; iar șeicul mândru, netezindu-și barba, începe a declama cu emfază următoarea poezie compusă de dânsul și pe care ne-o traduce dragomanul nostru:

EL RBÂA^[3]

(Calul de patru ani)Ah! a încăleca un rbâa și a-l repezi la fugăȘi a se răzbuna înainte de a dispare!A încăleca un rbâa și a-l strânge cu genunchii,Și a strânge frâu-n mână, și a cerca adresa lui,Și a vedea toate cetele adunate la un singur cuvânt,Din Modenia până la Barka!…Un rbâa care-și schimbă părulȘi zboară cu zborul păsării de frunte!..Și a vedea pușca plină strălucind, a auzi zânghetul săbiilor,A vedea pe cei ce și-au pierdut averile regăsindu-și averile!…Un rbâa ce nu știe nimic,Care nu știe ce este obstacolul…Și a vedea revenind libertatea de altădatăȘi a zvârli scorpia la câini!Un rbâa înșeuat,Care să fugă cu fuga unei gazele,Și să ardă în dorul de a măsura spațiul pe pământ!Tatăl său e din plaiul Tellului, și mumă-sa e Zerka!!Un rbâa viclean ca o vulpe,Care să știe a-și prinde prada cum înhață câinele carnea!Care să treacă peste ziduri ca o ghiuleaIzbită de un tun încărcat cu o oca de praf!…Un rbâa din Maui,Care să zboare zborul vulturului cu gheare albastre,Care în puterea alergării să-și sfarme potcoavele!Și să facă a sări scântei din izvorul lor!Răsară fulgerul din izvorul său!…Din țara Barka până la munții Targuna,Curgă ploi de potop pe pământul îngrozit,Și cine a semănat o ură, culeagă o sută!…

În vreme ce șeicul declamă acest imn, ceilalți arabi stau pemprejurul calului, îl netezesc pe coapsă, îl dezmiardă ca pe un copil, și nobilul animal răspunde prin vesele nechezuri…

Pentru un arab nu e nimic pe lume mai prețios decât un cal bun și frumos. El trăiește cu dânsul în adevărată frăție, îl ține sub cortul lui ca pe un membru al familiei sale și împarte cu el hrana și apa.

Arabul judecă pe om după tovarășul lui. Arabul zice:

„Arată-mi calul tău ca să-ți spun cine ești tu!”, precum francezul zice „Dis-moi qui tu hantes, je te dirai qui tu es”.

Proverbul arab e mult mai caracteristic, mult mai poetic decât cel francez.

În sfârșit, ne luăm adio de la Hagi-Ab-el-Rahman-Lahlo, și la trei ore după amiază ajungem la malul unui râu numit Busfella, pe care se zidește acum un pod de piatră și cărămidă foarte curios.

Boltele lui nu sunt rotunde ca acele din Europa, ci în formă de litera V răsturnată cu unghiul în sus și se reazemă pe picioare masive, ornate cu coloane. La mijlocul lui, acest pod se ridică întocmai ca o spinare de cămilă pentru înlesnirea curgerii apelor în lunile de ploaie. Vreo patruzeci de arabi lucrează la el sub arșița soarelui, jumătate goi și băgați în apă până la genunchi. Ei râd, grăiesc ca niște surzi și fac un zgomot straniu ce seamănă de departe cu lătratul unei claie de dulăi.

Caii noștri apucă prin râu și se opresc în mijlocul lui ca să se adape. Mulțumirea lor se traduce prin sforăiri de nări și mai ales prin o tendință vederată de a se culca în apă cu călăreți cu tot, dar îi oprim de a-și împlini pofta și ieșim la celalt mal. Aici mă întâmpină un negru nalt, gros, spătos, păros, cumplit de urâcios, care îmi cere tohan, tutun, apoi îmi mulțumește rânjindu-se grozav și sărind ca un orangutan.

Drumul nostru se dirige pe malul stâng al acestui râu, lăsând în dreapta Munții Buidirilor, îmbrăcați cu păduri și coronați cu stânci. Pe coastele lor câteva sate albesc ca niște grămezi de marmură; iar câmpia ce ne desparte de ei, arsă, pustie, lipsită de vietăți, are un aspect trist și monoton. Și însă! ar putea deveni o vale verde și fertilă sub mâna unei colonii de agricultori harnici.

Arabii se mulțumesc a cultiva numai puțin păpușoi, ovăs și bob, după metodul cel mai primitiv. În sfârșit, ne apropiem de Țtaun; pe la 5 ore, ocolind satul Samsa, pierdut între grădini la poalele unor stânci roșii, trecem de-a lungul unui apăduc ruinat, ce varsă o coloana de apă în mijlocul drumului, și sosim la zidurile orașului.

Intrăm în el pe o poartă largă, la care stau de pază cinci soldați adormiți, și ne îndreptăm către o a doua poartă, pe un drum rău pavat ce șovăiește intre ziduri și o livadă de aguzi. Iată-ne acum pe o piață colburoasă, înconjurată cu pereți nalți, văruiți și borteliți, ici-cole, de ferestre cu gratii de fier. S-ar crede cineva în ograda unor temniți mizerabile! În dreapta se înșiră vreo douăzeci de bolți întunecate, unde arabii făuresc arme. Goi până la brâu, ei apar ca niște ciclopi în mijlocul scânteilor ce sar de sub ciocanul lor.

În fundul pieței se deschid alte două porți, una în partea orașului locuit de mahometani și cealaltă în mahalaua evreilor, soi de ghetto misterios, ce formează un oraș întreg și separat; căci el adăpostește peste 4 000 de suflete. Creștinilor nu le este permis a trece noaptea în foburgul arăpesc; ei sunt dar obligați a se refugia în acel evreiesc; prin urmare, ne ducem în ghetto la casa lui Solomon Nahon, care servă de locantă. Trecem pe o stradă înghesuită de lume, adică de jidani nespălați și stremțeroși, care fabrică șireturi de mătase, ceaprazuri sau broderii de fir pe piele de Maroc.

Ei își întrerup lucrul la vederea noastră, aleargă din toate părțile, ne înconjoară și ne propun diverse obiecte de vândut. Cei mai îndrăzneți opresc caii noștri, ne sărută genunchii, rugându-ne să nu cumpărăm de la alții, ci numai de la ei. Înghesuiala devine prea mare, dar e curând împrăștiată de gârbaciul soldatului, și astfel descălecăm la pragul ușii lui Nahon.

Aici ne despărțim cu destulă regretare de tovarășii noștri HagiMustafa, soldatul și Ali, care, fiind plătiți bine și bine tratați, ne adresară urări de fericire, dorindu-ne mai cu seamă favoarea de a bea cafea pe ceea lume în sala de Selam a profetului Mahomed.

Solomon Nahon, evreu cunoscut în tot imperiul Marocului, om de o fizionomie plăcută și demnă, lucru rar printre coborâtorii lui Avraam, ne introduce cu ceremonie în casa lui. După ce ne afundăm într-un pasaj întunecos, ieșim deodată într-o curte luminată, plăcuită cu mozaic de faianță și înconjurată de camere fără ferestre. Nevasta lui Nahon ne primește cu măgulitoare complimente de bună sosire, apoi dă ordin unei june servitoare să ne ducă în apartamentul destinat pentru călătorii de înaltă distingere. Apartamentul însă se compune numai de o singură cameră, situată la rândul de sus, și se deschide pe o galerie ce dominează ograda. Străinul asistă astfel vrând-nevrând, la toate ocupațiile patriarhale ale familiei lui Nahon și fără osteneală poate să facă un studiu etnografic, comparând traiul evreilor actuali cu acel antic.

De-abia instalați, ni se aduce prânzul compus de ciorbă de găină, de găină cu orez, de găină cu nohot și de găină friptă, patru găini scăpate negreșit din corabia lui Noe, judecându-le după vârsta lor. Noi ne luptăm cu ele în puterea dinților, și pentru a le mistui, ne ocupăm cu descifrarea unor autografe curioase dintr-un album expus pe o măsuță maurescă. În el călătorii înscriu numele lor, precum și diversele lor impresii. Iată câteva din ele:

„Dacă Halimaua pomenește de somptuozitatea festinelor orientale, noi declarăm că am aflat acea somptuozitate în locanta jupânului Solomon Nahon”.

„Dnul August B. recomandă mai cu deosebire adevăraților gastronomi oarecare ciorbă de pui, al cărei suvenir îi va fi totdeauna plăcut și scump!”

„Dnul Coquauz mărturisește că în această locantă nu a fost despoiat așa precum spera să fie în casa unui adorator al vițelului de aur!”

– „Dnii C. și X. găsesc că juna servitoare, Clara, e grăsuță, frumușică, albă și melancolică. Ea-i logodită cu un portughez refugiat la Tetuan, căci Clara e creștină. Cununia ei se află întârziată din cauza lipsei de 50 franci pentru completarea zestrei sale. Dnii C. și X. o recomandă generozității călătorilor, mai cu seamă că ea posedă un glas foarte armonios și cunoaște multe cântece arabe, portugheze și chiar ebraice…” Etc., etc., etc.

Această de pe urmă notiță atrage atenția noastră, și fiindcă suntem cam osteniți, ne decidem a lăsa pe a doua zi vizitarea orașului și a petrece seara la locantă. Soarele asfințise, părăsind cerul în stăpânirea lunii. Jumătatea ogrăzii e pierdută în umbră și jumătate acoperită de o palidă lumină. Familia lui Nahon, culcată pe rogojini, se bucură de răcoarea nopții în față cu galeria noastră. Orașul pare adormit, nici o lătrare de câine și nici un țipăt de om nu se aude în vecinătate sau în depărtare. Deci gentila Clara, rugată de noi, își aduce o ghiumbre, se pune pe un covor în galerie și ne încântă până la miezul nopții cu glasul ei melodios…

7 octombrie. – Logodnicul Clarei se numește don Pedro Camoens y Guypuscoa și pretinde că se coboară din familia marelui poet al Portugaliei, nemuritorul autor al Luziadelor. Genealogia lui poate să fie cam problematică, dar ceea ce este necontestabil e că don Pedro s-a coborât din înălțimea familiei sale până la Presidio de la Ceuta^[4] unde a fost închis timp de doi ani și de unde a scăpat cu cinci alți nobili cabaleros, ucigași de meserie. Viața lui e un adevărat roman, o odisee plină de întâmplări extraordinare, de pericole, de lupte și de mizerii, și însă el nu are mai mult de 30 de ani!… Oacheș, de o fizionomie energică, bine proporționat, ager la minte, meșter la vorbă, lui nu i-a fost greu de a captiva inima Clarei, și Clara, orfană din copilărie, sătulă a trăi printre evrei, s-a grăbit să-i dea toată dragostea ei. În sperare de a deveni dona Camoens y Guypuscoa.

Cununia lor se va celebra în curând și poate că din această însoțire vor răsări mlădițe mai demne de numele ce vor moșteni.

Don Pedro ne propune să fie ciceronul nostru în orașul Tetuan; noi îl acceptăm cu mulțumire, deși suntem informați prin Solomon Nahon că el ar avea pe cuget moartea unui vameș din Cadix, care cercase a contraria obiceiurile sale de contrabandist. Însă asemene crime nu sunt considerate ca fapte infamante în fericitele țări ale Portugaliei și ale Spaniei, și încă mai puțin pe țărmurile Africii.

Don Pedro apare în ochii noștri ca o victimă interesantă a soartei, și numele ce-l poartă îl acoperă de un prestigiu care pledează puternic în favoarea lui.

Astfel păzitorul palatului Alhambra din Grenada este un condamnat pe viață la muncile publice!… iarăși o victimă a asprimii legilor!… însă opinia publică l-a disculpat de mult, căci el n-a ucis decât un simplu gendarm! Considerația de care se bucură acest asasin l-a ridicat la postul onorabil de păzitor al Alhambrei. El conduce pe vizitator printre minunile acestui palat feeric, și, grație amabilității lui, fiecare străin poate să dezlipească din perete câte o placă de făianță vopsită și să comită astfel un act de vandalism pentru cinci franci.

Deci, întovărășiți de don Pedro, mergem să îndeplinim datoria noastră de turiști. Dintâi începem cu foburgul evreiesc traversat de străzi pavate și drepte, însă foarte gunoioase. Casele sunt cu două rânduri, judecându-le după înălțimea pereților, dar fațadele lor sau, mai bine zicând, dosurile lor (căci ele par că întorc dosul la străzi) nu arată decât ziduri goale, văruite și sluțite prin ferestruici cu gratii de fier. Pe laturile lor se deschid niște bizunii strâmte și întunecoase, sub nume de dughene, iar pe deasupra, din distanță în distanță, se văd suspendate în văzduh arcade de piatră pentru întărirea pereților. Peste 4 000 de evrei locuiesc și se plodesc în acest ghetto, dominați zi și noapte de groaza arabilor, umiliți sub disprețul lor și deznaturați prin superstițiile ridicole ale unui fanatism secular. Ei sunt tolerați numai ziua să circuleze afară din furnicarul lor; iar cum asfințește soarele, sărmanii! sunt închiși ca niște vite în ocol. Un arab, ce poartă numele de Ihâd-Capu-Bașa, se aține pe pragul ghettoului, și la un semnal dat prin o descărcătură de tun, el întoarce cheia în broască… Evreimea-i întemnițată până a doua zi!

Partea orașului ce aparține arabilor se compune de străzi înguste, încâlcite și tot așa de neîngrijite ca și acele din ghetto.

Poporimea însă, în număr de 10 000, are o înfățișare mai puțin sălbatică decât acea din Tanger; căci Tetuanul e mai mare, mai industrial și mai comercial. În el se fabrică arme scumpe, mătăsării, obiecte de piele galbenă și roșie, cunoscută în Europa sub numele de marochin, cusuturi măiestre de fir pe catifea, mozaicuri de farfurie, lăzi de lemn zugrăvite, etajere cu colonete subțiri, destul de artistic lucrate, pălării mari de paie pentru arabii dinăuntrul Africii… etc. Prin urmare, bazarul e plin de mărfuri variate și are cu ce să îndestuleze curiozitatea vizitatorilor.

Angel e încântat! el ar vrea să cumpere tot bazarul; și în adevăr își golește punga pe tapeturi, pe babuși, pe iatagane, pe narghilele arabe, pe teasuri de aramă cizelate cu arabescuri minunate… formând astfel un teanc colosal pe umerii lui don Pedro… Însă obiectul care îl transportă de bucurie este o mână mică de fildeș, cu unghiile fine și aninată de o vargă de abanos. Acest obiect de artă, sculptat cu multă măiestrie, are o menire stranie, dar cu totul orientală, și Angel speră că va obține mare succes în Londra…

Arabii îl întrebuințează pentru ca să-și scarpine spinarea!

După bazar, curiozitățile cele mai importante sunt pașa și Kasba, saraiul lui. Don Pedro ne duce prin un soi de labirint de hudițe și ne dă de știre că toți străinii sunt obligați de a se prezenta și a se închina dinaintea pașei… Bucuros! Angel și eu suntem nerăbdători de a vedea fața lui Hagi-Ahmet-el-Hedet, favoritul sultanului de Maroc, acestui puternic subtiran, care face a tremura necontenit 15 000 de oameni, locuitorii Tetuanului.

Sosim în curând la o casă mare fără ferestre și cu totul lipsită de orice aparență de palat. Poarta ei se deschide sub o boltă mobilată cu laițe de piatră, în față cu o bizunie misterioasă de zaraf, ce se tupilă peste drum ca un cuib de fiară pânditoare. Câțiva soldați, purtând pe cap fesuri nalte și în mână nevre groase de bou, stau lungiți pe rogojini de-a lungul pereților Kasbei!

Don Pedro, văzând mirarea noastră, ne dă următoarele explicări: fiecare împricinat din Tetuan sau de primprejur se găsește expus într-o paranteză formată pe de o parte de ghearele zarafului și pe cealaltă parte de gârbacele soldaților. El e ținut a se prezenta pașei cu mâna plină; prin urmare, trebuie mai întâi să treacă prin bizunia lui Ben-Aali, bancherul autorității; căci la caz contrar e sigur de a simți nevrele sale puse în contact cu acele de bou…

Iată cum se aplică dreptatea în orașele imperiului Marocului.

Metodul e simplu, franc, productiv; el ar putea fi adoptat și aiure!

Astăzi e tocmai zi de târg pentru pașa, după expresia pitorească a lui don Pedro; adică astăzi favoritul sultanului ține taraba dreptății deschisă!… și în adevăr găsim pe Hagi-Ahmet-el-Hedet tronând sub bolta porții saraiului. El șade turcește pe o laiță, cu mâna stângă jucând metanii și cu dreapta scărpinându-și tălpile goale…

Lângă dânsul stă ghemuit un bătrân ce scrie teșcherele pe genunchi, după maniera orientală, și mai departe se ține drept un negru colosal, buzat, cu ochi albi și cu sabia în mână.

Hagi-Ahmet-el-Hedet pare a avea peste 50 de ani. Smolit, zbârcit și gârbovit, el se bucură de o asemănare perfectă cu lăieșii din Moldova; iar când grăiește în limba lui, el imitează în perfecție lătratul unui șacal. Noi ne închinăm lui, deși în gândul meu îl tratez de cioroi, și el, zâmbind grațios cu o rânjire de hienă, ne întreabă spaniolește: ce căutăm în Africa?

Don Pedro răspunde pentru noi că suntem nobili englezi care am venit la Tetuan în primblare.

– În primblare? fără nici o afacere de negoț? replică pașa, țintind asupra noastră niște ochi mărunți, dar vicleni.

– Fără! zice don Pedro.

Pașa, cuprins de mirare, scoate pe gât o exclamare răsucită, se întoarce către bătrânul de alături și îi spune câteva cuvinte clănțănitoare. Chetibul ne privește puțin cu dispreț, ridică din umeri și se apucă de scris teșcherele. Apoi Hagi-Ahmet-el-Hedet întreabă dacă ducem lipsă de apă în țara noastră.

– Din contra, răspunde ciceronul, acolo sunt râuri mari, pâraie vii, fântâni, cișmele și vin mult.

– La Allah! ei au apă la dânșii, apă cu îndestulare, și ei vin la noi, în țara setei! Mari nebuni!

După acest compliment, suntem invitați să-i vizităm palatul și dați pe seama negrului celui buzat, cu ochii albi și cu sabia goală.

Trecem dar pe sub poartă și intrăm înăuntru, adică într-o curte încadrată de galerii cu coloane foarte curioase, fiind ele îmbrăcate în mozaicuri de faiență. În mijlocul curții o fântână cu apă tulbure, comoara Kasbei! Ne suim la rândul de sus și parcurăm mai multe camere spațioase, dar goale și fără nici un ornament. Tot pare pustiu! Sub galerii însă vro 20 de jidani încarcă în lăzi mari prezenturile ce pașa este îndatorit a trimite pe tot anul sultanului la Fez, prezenturi luate gratis din foburgul evreilor.

Negrul cel buzat, cu ochii albi și cu sabia tot goală, ne coboară în fine pe o scară misterioasă, în grădina saraiului.

Nouă decepție! În loc de iarbă, prund și nisip fierbinte; în loc de copaci, stâlpi de lemn boiți roș și destinați pentru un cort…

Mă înșel… Un singur copăcel de iasomie zace trist ca un ofticos însetat pe ruinele unui bazin fără apă. El mai are două flori veștede, pe care negrul cel buzat etc. le rupe și ni le prezintă cerând bacșiș cu un aer amenințător.

„Oare preumblatu-s-a vreodată în această grădină una din acele cadâne frumoase, care devin hurii pe ceea lume? Oare scăldatu-s-a în acest bazin vreo fiică a Orientului, luminând cristalul apei cu albimea formelor sale rotunde? Oare acest mic arbor de iasomie fost-a martorul unor visuri de amor în tăcerea nopților, sub razele melancolice ale lunii? Oare petrecutu-s-a vreo dramă sângeroasă în sânul acestor ziduri părăsite?” etc.

Aceste întrebări ce ne adresăm unul altuia, Angel și eu, sunt întrerupte deodată prin niște țipete de usturime ce răsună la poartă. Ne grăbim a ieși din grădină și vedem în mijlocul străzii pe un nenorocit evreu, lungit la pământ și măsurat de-a lungul spinării cu patru nevre de bou. Sărmanul! Uitase de a trece prin bizunia zarafului, până a nu se ar[…]n ochii pașei!… Pașa râdea… și sorbea cafea!

Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător… pentru ca să dăm peste altul și mai crunt! În vecinătatea Kasbei este un loc sterp unde se opresc caravanele ce vin de la Fez, plin de gunoiuri, de stârvuri și de câini. Atmosfera e împuțită de miasme fetide și conține germenii tuturor boalelor ciumașe… Având a trece pe laturea acelei piețe, pentru ca să mergem în partea nordică a orașului, zărim în mijlocul ei patru pari nalți, purtând fiecare în vârful lui câte un cap de om. O potaie de câini sta împrejurul parilor și privea cu poftă la acele capete sângeroase; unii urlau, alții săreau pe pari și alții lingeau nisipul în care erau înfipți!

O rece înfiorare se strecura prin sânul nostru la această grețoasă priveliște… Fugim îngroziți departe de acest loc blestemat și aflăm de la don Pedro că descăpățânații au fost niște hoți vajnici din munții Uadras. Ei uciseseră, cu 15 zile mai înainte, pe doi neguțitori portughezi, care călătoreau fără a fi întovărășiți de soldați. Cine știe dacă cei trei arabi care ne-au întâmpinat la izvorul Cămilelor nu făceau parte din banda hoților prinși și executați?

În urma acestor impresii, Angel și eu ne simțim dezgustați de Tetuan, sătui de Africa și decidem a ne întoarce în Europa cât mai curând; însă aflăm de la ciceronul nostru că de-abia peste 12 zile are să treacă un vapor pe lângă țărmul unde ne găsim. Angel, furios de a fi obligat a prelungi atât de mult șederea lui între arabi și evrei, întreabă pe don Pedro dacă nu este de vândut vreo barcă, fiind decis a trece canalul Gibraltarului chiar și într-o pirogă de sălbatici. Propunere extravagantă, la care înțeleptul portughez răspunde că este o felucă a unui amic al lui, căpitanul Andrea Spadacelli, care o să plece a treia zi către țărmurile Spaniei și ne îndeamnă a ne înțelege cu dânsul. Acceptăm! Și după ce înserează, ne ducem prin străzile întunecoase ale ghettoului la locuința căpitanului.

Locuința lui e într-o hrubă subterană, care seamănă cu un gârlici de pivniță părăsită!

Împrejurul unei mese încărcate cu pahare ciocârtite și cu butelci deșarte, la lumina unei lămpi care răspândește mai mult fum decât raze și în umezeala puturoasă a acelei bolți, cinci oameni stau pe scaune desperecheate… zic oameni, pentru ca să nu zic bandiți.

Unul e spaniol, unul din insulele Baleare, unul maltez, unul de la Zanta, și căpitanul genovez; însă toți au întipărită pe fețele lor acea expresie de vântură-lume, de spânzurați scăpați din ștreang, care sunt veșnic în luptă cu legile omenirii; ei formează un grup pitoresc și de multă originalitate pentru un pictor; însă pentru noi, care nu știm a desena măcar un simplu nas, fără a-i da forma unei cazmale, ei apar în ochii noștri ca niște bolnavi ce pătimesc de nostalgia crimei.

Căpitanul Spadacelli, a cărui figură ascuțită seamănă cu o bardă, intră la învoială cu noi și ne închiriază feluca, deși a mai închiriat-o cu o zi mai înainte unei familii de evrei. Apoi ne cere arvună, promițându-ne că va pleca negreșit a treia zi, pe orice timp, fie marea liniștită sau furtunoasă. Deci mulțumiți de această tocmeală, ne grăbim a părăsi bârlogul căpitanului și ne întoarcem la locantă.

Grațioasa Clara ne aștepta în galerie. O rugăm să ne mai cânte ce-a ști, pentru ca să împrăștie cu glasul ei impresiile triste ce am cules în vizitarea orașului, și ea, scoțând acorduri sonore din ghiumbrea, cântă următoarele poezii arabe:

HAAB ENNȚA

AMORUL UNEI FEMEIHaab ennța mtel el GamraAmorul femeii e ca luna,Tobah’a ibât șâghi.Cine-o urmărește adoarme ostenit.La ghers fihî tamraE un copăcel care nu produce curmale;La aďn tidjri suaghi.E un izvor care nu formează pârâu.Djrâli bahal dhib aâmraS-a întâmplat cu mine ca șacalului de Amra,Atșan lu met baghi!Însetat și mort de sete!

EL HABB

AMORULEl Habb la uaș bes sif,Amorul nu se câștigă prin sabie,La uași bel ghanzeria.Nu se câștigă prin viclenie.Khiar el habb idji îl el kifCel mai bun amor vine din capriciu.Letnin îl ferd nia.Amândoi au aceeași soartă!

CÂNTEC

Compus de o tânără fată din neamul Metelilor, al cărei iubit fusese ucis într-o razzie.Ia khil selem baș rahukhtuli ?O! cavaleri ce reveniți teferi !Cum îmi reveniți?Bâma udju tghiblu, Gululi?Cu ce obraz vă prezentați mie ?Răspundeți.Fikumș’ men’hô Nîui?Este vreunul printre voi care săvoiască a mă răzbuna?Fikumș’ men’hô ierkeb eddernaui ?Este vreunul printre voi care săștie a pune piciorul în scară?Fikums’ men’hô sedr’hô îl rețas ilauriEste vreunul printre voi al căruipiept să respingă gloanțele?Seddekt îlih habbi u uțuli ?Aceluia voi prodiga amorul șisărutările mele.

8 octombrie. – Zi de odihnă, consacrată corespondenței. Angel scrie următoarea circulară în mai multe exemplare, destinate amicilor lui din Englitera:

„Poimâine plec din Tetuan. Un căpitan de felucă, anume Spadacelli, fost pirat de meserie, s-a tocmit cu mine ca să mă ducă la Gibraltar. Dacă, din întâmplare, el m-ar ucide, sau dacă mă voi îneca în canalul ce desparte Europa de Africa, cred că ai da o probă de mare istețime de spirit neașteptându-mă în zadar…

Amicul tău SHERRY ANGEL”

– Cărui curier ai de gând să încredințezi aceste circulare? îl întreb… căci serviciul poștal nu este încă organizat în imperiul Marocului.

– Am de gând să le țin în portofoliu până la Gibraltar!… îmi răspunde amicul meu cu sânge rece.

– Minunată idee! Răspunsul tău naiv îmi aduce aminte de un răvaș trimis de la Moldova în Franța, cu adresa: Fiului meu iubit… la Paris!… Peste o lună se prezintă un tânăr la biroul poștei și zice împiegatului francez: Domnule, nu cumva a venit o scrisoare de la tatăl meu? – Cum nu!? răspunse împiegatul râzând: Numai părintele unui fiu ca d-ta a putut fi în stare să-ti scrie sub o asemenea adresă. Iată răvașul!

Angel râde cu hohot, după obiceiul lui, încât sperie copiii lui Nahon, apoi replică:

– Altă naivitate!… În anul 1846 plecasem din Englitera, fără a spune părinților mei în care parte a lumii voiam să călătoresc.

Având un mare interes de a sta două luni de zile în Veneția și a face ca să mi se piardă urma, vorbisem cu fratele meu, ce se afla în Paris, să vestească amicilor noștri că eu aș fi dus în Egipt; iar în privința corespondenței, ne pusesem la cale împreună ca să-i trimit lui scrisorile mele cu data din Alexandria sau din Cairo.

Fratele meu avea a le expedia apoi la Londra părintelui meu, ca scrisori aduse de un călător sosit din Egipt… Astfel s-a și urmat; însă închipuiește-ți mirarea mea primind deodată chiar în Veneția răspunsurile tatălui meu!… Ele începeau așa: Am citit cu bucurie răvașele tale din Cairo, scrise în Veneția etc.

Un amic al său mă întâlnise într-o zi pe Rialto și îl înștiințase de prezența mea incognito în Veneția!

– Altă istorie! adaug eu; însă aceasta are ceva miraculos, în care hazardul joacă un rol extraordinar!… La anul 1838 un amic al meu, venit de curând la Paris ca să-și facă studiile, îmi zice într-o dimineață de toamnă:

– Plec mâine la America.

Eu, crezând că glumește, îi răspund: călătorie bună!

– Să-mi scrii, adaugă el.

– Bucuros, dar cum și unde?

– Prin poștă și în America… adio!

Și în adevăr el plecă a doua zi… Trei luni în urmă, făcând cunoștință cu un căpitan de corabie, dnul Langlois, care avea a se duce la Filadelfia, îl întrebai dacă voiește a se însărcina cu un răvaș. Căpitanul primi și, râzând, b[…]n buzunar scrisoarea mea adresată: Domnului Eugenie Alk… În America!

După un an, găsindu-mă la Iași, văd pe amicul meu dând busta în camera mea. El îmi sare în brațe, strigând: „Am primit-o!”

– Ce ai primit?

– Scrisoarea ta… Iat-o!

Iau răvașul și constat c[…]ntocmai acel încredințat căpitanului Langlois. Mirarea mea nu se poate exprima.

– Dar cum s-a întâmplat de ți-a căzut la mână această scrisoare fără adresă, în fundul lumii?

– Iată cum! răspunde Alk… așezându-se pe canapea: După multe alergări prin Statele Unite, ajunsesem la Filadelfia și în timp de șase săptămâni mă duceam în toate zilele la poștă ca să caut scrisori, deși nu așteptam nimic; c[…]n străinătate dorul de a primi vești de acasă devine o monomanie. În toate zilele mă întâlneam dinaintea biroului cu un necunoscut care, ca și mine, căuta în zădar răvașe din Europa. Decepția noastră comună fu un motiv natural de a face cunoștință împreună și de a ne plânge de neglijența amicilor noștri.

– De unde aștepți d-ta scrisori?… mă întreabă într-o zi acest străin, ieșind cu mine de la poștă.

– De la Moldova, îi răspund.

– Cum? replică el, oprindu-se în loc. Ești român?

– Dar, domnule.

– Nu cumva te numești Eugenie Alk…?

– Tocmai.

– Iată dar o scrisoare pentru d-ta! Și zicând aceste cuvinte, dnul Langlois scoate din portofoliu și-mi dă răvașul tău… Era să cad în mijlocul străzii amețit, ca de dambla!…

Angel, nevrând să rămâie în urmă de mine cu anecdotele extraordinare, îmi nareaz[…]ntâmplare foarte bizară a unui curier trimis din Englitera în India. Eu cerc a-l întrece prin un roman închipuit, el își frământă mintea ca să iscodească o minciună gogonată, și astfel o ducem, atât în cameră, cât și pe stradă, într-un șir neîntrerupt de povești.

Spre seară don Pedro y Guypuscoa vine de ne propune ca să asistăm la un bal de nuntă evreiască. Ne pogorâm și vedem strada plină de lume. O mulțime de evrei, bărbați, femei și copii, cu lumânări aprinse în mână, trec în procesie, precedați de o orchestră; dar ce orchestră!… o vioară, două tobe mici în formă de căușe, acoperite cu piele de măgar, și mai multe dairele vopsite în verde.

Muzicanții produc o cacofonie sălbatică, evreii cântă un soi de psalmodie trăgănată, copiii sar țipând sau se dau de-a roata, și vreo trei femei, înarmate cu badanale, merg de văruiesc pragurile tuturor caselor din stradă, precum și pereții casei unde s-a făcut nunta cu o zi mai înainte. În fine toți intră și se ticsesc într-o cameră, și balul începe:

Din grupul nevestelor se detașează pe rând câte una, vine în mijlocul spectatorilor și, întorcându-se în loc, se rățoiește, se șoldește, își frânge șalele, ridică brațele în sus și dă ochii peste cap; pe urmă se retrage obosită, lăsând rândul alteia, care o imitează cu aceeași lipsă de grație.

Iar în vreme ce dănțuitoarele se zbuciumă astfel, invitații se apropie de ele, se fac a aduna bani în perii lor și aruncă câte o monedă de aramă într-un talger. Ni se spune că această colectă e destinată muzicanților și așa trebuie să fie; căci harhalaia lor cacofonică crește treptat In proporție cu colecta. După danț se aduce o masa cu tablale pline de nuci uscate, de turte azămii și de dulcețuri de harbuz. Toți gustă din ele și beau câte un păhăruț de rachiu în fericirea și plodirea tinerilor căsătoriți. […]

Nemaiavând a petrece decât o noapte în Tetuan, Angel se pune a studia arii arabe și a le executa pe cornet; iar eu mă ocup de coordonarea unui mic vocabular romano-marocan. Acest rod științific al voiajului meu pe țărmurile septentrionale din Africa îl dedic compatrioților mei, având deplina convingere că ei nu-și vor bate capul cu dânsul.

Însă unele cuvinte din el, le supun spiritului investigator, critic și analitic al sapienților filologi, etimologiști și lingvistici, care negreșit se vor servi de ele, pentru ca să probeze că arabii marocani se trag din strămoșii noștri romani, de exemplu:

• Lella, sinonim de lelea română, precum Nena-Saďb din India a fost Nenea Saďb.
• Ard, pământ, așa numit pentru că arde focul vulcanic în sânul lui.
• Phar, marea. – Ce este oceanul decât un vas imens, un pahar plin de saramură?
• Ras, capul. – Arabii își rad capul; ergo: fiecare poartă pe umeri un cap-ras.
• Fum, gura. – Arabii fumează necontenit, gura lor e numai fum.
• Nif, nas. – Cuvânt de origine latină, din care francezii au format verbul renifler, adică a trage pe nas.
• Enuar, floare. – Sub clima Africii plantele înfloresc în luna enuar, ienuar, ianuar. Numele florii caracterizează timpul înfloririi.
• Lira, flaut. – Cuvânt latinisim!
• Ihâd; jidov. – adică e hâd, urâcios etc.
• M’buz, sărutat. – Lipire de buze, îmbuzare… Arabii sărută mult mai etimologic decât noi românii etc., etc.

9 octombrie. – Pe la 10 ore, don Pedro ne aduce doi cai frumoși, care umplu cartierul de nechezuri și de tropote de copite pe pavea… Ne luăm adio de la familia lui Salomon Nahon și lăsăm pe gentila Clara fericită de completarea zestrei sale. Angel scrie numele noastre pe albumul locantei și adaugă un distih în versuri englezești, pe care eu le traduc alăture în limba română:Am văzut în TetuanUn hagiu despot, țigan,Patru capete tăiateȘi gârbace pentru spate!…Deci în grabă, fug de el,Subsemnatul, eu, Angel!

Ieșind din oraș, apucăm pe un șes nisipos, mărginit în stânga de colnice acoperite cu livezi și cu tufe de cactuși colosali, iar în dreapta, apărat de munții Beni-hasan, munți de formă bizară și înveliți cu păduri. În fața noastră sticlește la soare marea albastră și lină, ca un lac de smarald lichid. Ea ne atrage cu farmecul ei misterios… O fugă de cal, și iată-ne la vamă, adică la o hardughie ruinată și înghesuită de cai, de măgari […] și de alte multe lighioi.

Această companie puțin sociabilă ne obligă a căuta un refugiu sub un copac, pe malul unui râu ce curge aproape, râul Uad Marțin, ca să așteptăm barca ce ne va duce la feluca lui Spadacelli.

Dincolo de apă stau culcate pe genunchi vro zece cămile, rumegând în liniște; mai departe, trec în zbor un cârd de păsări de mare, ce se întorc de la pescuit și se duc să se odihnească în cuiburile lor. Un vultur colosal se rotește deasupra noastră, la o înălțime unde apare de-abia cât un porumbel. Peștii se alungă pe sub mal și prin mișcările lor ne fac a uita că așteptăm de mai multe ore.

În fine, barca sosește, ne suim în ea și, aruncând o ultimă privire asupra panoramei de primprejurul nostru, observând că de aici orașul Tetuan are aspectul unui șioi de ziduri albe, ce s-ar pogorî între două dealuri, începem a luneca pe nesimțite în cursul apei.

Râul Uad-Marțin ne duce lin până la vărsătura lui în mare, și marea ne primește cu blândețe.

Un orizont larg și limpede se deschide în calea noastră; pare că răsuflăm mai ușor, cu cât ne depărtăm de țărmurile barbare ale Africii… Zece lovituri bune de vâsle și abordăm feluca, adică o mică corăbioară ce nu are decât un catarg. Iată-ne acum pe pod, în prezența căpitanului Spadacelli și a tovarășilor lui, care ne primesc fără nici o demonstrare de mulțumire, dar ce ne surprinde mult este că regăsim acolo pe evreul cel cu muc de curcan pe nas și pe juna evreică frumoasă, care făcuseră voiajul cu noi de la Tarifa până la Tanger. Ei se cununaseră la Tetuan și se duceau acum să se așeze la Algesiras, în față cu Gibraltarul. Feluca era închiriată de dânșii, prin urmaj, înghesuită de boccelele lor cu zestre, mărfuri și obiecte de menaj, până și cuști pline de găini.

Angel se bucură mult reîntâlnind pe grațioasa Rahila și devine pe loc cavalerul ei servant. El îi promite să o scoată înot până la marginea Spaniei, dacă ar face naufragiu feluca lui Spadacelli; însă adaugă că pe bărbatul ei l-ar lăsa bucuros în seama peștilor amatori de carne cușer. Rahila se roșește puțin, dar în fine râde și pare că nu descuviințează simțirea egoistă a lui Angel. Cât pentru jupânul Manas, gelozia lui de însurățel e înădușită prin grija ce-l domină în privirea boccelelor.

Pe la asfințitul soarelui feluca întinde două pânze triunghiulare, ca o pasăre care-și deschide aripile și se îndreaptă de-a lungul malurilor spre Capul Negru. Vântul suflă destul de tare și-i dă o mișcare destul de rapidă. Ea trece alăture cu un fort vechi, rotund, și se apropie de Insula Porumbilor. Mii de hulubi și-au ales domiciliul pe această stâncă îngustă și nelocuită, însă ades vizitată de ofițerii garnizoanei din Gibraltar, care iubesc vânatul… În față cu Capul Negru, vântul cade, iar feluca se leagănă molatic între fosforescența mării și fosforescența stelelor. Luna răsare pe creștetul munților Africii, întocmai ca un monolit înfocat și azvârlit în văzduh de un vulcan. Noaptea e lină, caldă, poetică și îndemnătoare de visuri plăcute. Toți pasagerii stau pe pod, unii fumând, alții cântând încet, alții șoptind, fiecare alegându-și tovarășul sau tovarășii săi: căpitanul Spadacelli cu oamenii lui lângă cârmă, Angel cu Rahila în capătul felucii, iar jupânul Manas cu boccelele lui aproape de catarg. Din timp în timp țipete de păsări legănate pe valuri surprind auzul și deșteaptă cotcodăcitul găinilor din cuști.

Din distanță în distanță, pe maluri, clipește câte-o lumină misterioasă. Una din ele arată stânca de care s-a zdrobit o corabie franceză în săptămâna trecută; iar celelalte sunt focuri împrejurul cărora se ațin la pândă arabi care trăiesc din prada vaselor naufragiate.

Dincolo de Capul Negru vântul se stârnește din nou, însă astă dată cu furie; răcoarea nopții devine pătrunzătoare, luna se ascunde după un nour lung, marea se încrețește și feluca saltă ca o strecheată, luând direcția spre orașul Ceuta, ce apare ca o fantasmă prin întuneric. Pasagerii se ghemuiesc de-a lungul podului, Spadacelli și marinarii lui aleargă, răcnesc, se înjură în toate dialectele neolatine, sub pretext de a schimba poziția pânzelor, găinile țipă, ca și când le-ar fi apucat istericale, iar jupânul Manas se vaietă de stomac, fără a se preocupa de soarta Rahilei… și a lui Angel. Amândoi au dispărut!… Unde?… Căzut-au în mare?…

Eu mă pogor sub pod și mă întind pe o pătură de bob uscat, care, urmând plecările felucii, curge ca o apă și se grămădește când pe-o lature, când pe cealaltă a corăbioarei, strămutând cu ele teancurile de mărfuri ale jupânului Manas. La lumina unei mici lămpi mă afund în visuri, reamintind diversele incidente ale primblării mele pe litoralul Marocului, apoi gândirea mea zboară la Moldova, în mijlocul persoanelor legate de mine cu tainicele lanțuri ale iubirii.

Legănarea felucii mă aduce pe nesimțite într-o somnolență ușoară, prin care aud două glasuri șoptind în taină. Unul zicea:

– Cum gândești, Antonio?… Manas e bogat?

– Foarte bogat, răspundea celălalt, toată marfa din felucă e a lui.

– Știi una, Antonio?

– Dacă l-am arunca în mare pe jidan, cu tot neamul lui, marfa ar rămânea a noastră,

– M-am gândit și eu la asta, însă…

– Ce însă?…

– Englezii cei doi ne stinghiresc.

(N.B. Acei englezi erau Angel și eu.)

– Corpo di Bacho!… De n-ar fi ei în felucă, bună treabă am face și nimeni n-ar ști nimică.

– Sangue de la Madona!... Din cauza lor pierdem o comoară întreagă!

Această conversație mă deșteaptă, însă un simțământ de curiozitate mă face a simula că dorm. Privind printre gene, văd pe doi dintre tovarășii lui Spadacelli ghemuiți între boccele. Ei se încearcă a le deschide, pentru ca să fure obiecte din ele; dar neizbutind și temându-se de a fi surprinși, se apucă de o altă operație. Luând fire de bob uscat, le tăciunează la focul lămpii, și cu acești cărbuni zugrăvesc tot soiul de cruci pe învelitorile teancurilor; apoi, săvârșind această lucrare artistică, ei se duc pe pod, râzând și zicând: să vezi mâine dimineață ce strâmbături are să facă Manas, când și-a vedea averea creștinată!

Gluma acestor doi asasini mă trezește și-mi alungă somnul.

Ies pe pod și zăresc în stânga un deal nalt cu orașul Ceuta în poale.

E miezul nopții! orașul doarme, pasagerii dorm, găinile dorm, chiar jupânul Manas stă lungit lângă cușcă și horăiește amețit de boala mării, însă Angel și cu Rahila nu apar nicăieri. Negreșit și ei dorm acum în fundul mării.

De-aici feluca, zgâlțâită ca de friguri, cârnește în dreapta, având a traversa canalul de Gibraltar și a se feri de numeroasele corăbii ce trec din Mediterană în ocean și viceversa. Pericolul e mare, neîncetat, căci la tot momentul suntem amenințați de a vedea un vapor sau o corabie cu trei catarge trecând peste noi și trimițându-ne în lumea stacoșilor!… Dar, în fine, geniul protector care ne-a scăpat din mâna arabilor ne scapă și de această rușine.

Peste câteva ore de o navigație grea și tulburată, răsare în ochii noștri stânca măreață a Gibraltarului, cu farul ei aprins în frunte.

Ne mai luptăm câtva timp cu valurile și cu vântul ce ne împotrivesc, și odată cu faptul zilei intrăm în port… Hosanna! iată-ne iar în Europa civilizată!

Feluca lasa ancora în mijlocul unei flote întregi de vase de război și de negoț; toți pasagerii se trezesc în mulțumire; însuși Angel mi se arată, ieșind de nu știu unde… însăși drăgălașa Rahila apare trandafirie ca raza dimineții…

Iar cât pentru jupânul Manas, în vreme ce amicul meu și eu debarcăm din felucă, îl auzim scoțând țipete de curcan șuierat la vederea crucilor zugrăvite pe marfa lui! Decât semnul crucii, el ar fi preferat mai bine coarnele dracului!

Post-scriptum. – După voiajul nostru în imperiul Marocului și după vizitarea stâncii Gibraltarului, unde în loc de vegetație cresc tunuri, 800 de tunuri, ne decidem a intra în Spania. Luând dar adio de la amicii noștri din garnizoana Gibraltarului, bravii ofițeri Ingham, Hancooke și Derey, cu care am făcut minunate primblări

Ia Algesiras și la San-Rocco, două orașe mici spaniole din vecinătate, ne îmbarcăm pentru Cadix pe vaporul francez „Pericles”.

Iată itinerarul acestei noi și mult interesante călătorii:De la Cadix la Seviglia, pe râul Guadalquivir.De la Seviglia la Cordova, în diligență înhămată cu 12 catâri.De la Cordova la Baylen și Grenada.De la Grenada la Jaen, Val-de-Penas, Aranjuez, Madrid.De la Madrid în Franța, prin Biscaia.

Însă acest voiaj îl voi descrie pentru petrecerea amicilor mei, când a binevoi condeiul să mai alerge pe hârtie, cum am alergat eu vesel și bine dispus în patria lui Cid-Campeador și a lui Don Quichotte.

---

1. ↑ Ciocârliile sunt atrase de tot ce lucește, și astfel devin jertfa vânătorului care întrebuințează oglinzi pentru a le atrage din aer, unde ele se-nalță ciripind [V. A.].
2. ↑ Dumnezeu este mare și Mohamed e profetul său [V. A.].
3. ↑ „Uelli ierkeb aâber rbâa u djikka / U khales dinho Rbil maitekka”… etc., etc., etc. ‘[V. A.]’.
4. ↑ Ceuta – oraș de pe coasta septentrională a Africii, în față cu Gibraltarul; el aparține Spaniei și are fortificări solide; 200 locuitori; loc de exil și de închisoare pentru criminali. Alături cu orașul se ridică un munte numit în vechime Abyla, care cu muntele Calpe din Spania formau Coloanele lui Ercul [V. A.].