https://blog.revistaderecenzii.com/
Mai are timp cineva de “sclifoseli” romantice într-o lume devenită pragmatică, în permanentă competitivitate de tip marketing? Poeți există încă, se tipăresc versuri, și nu puține, dar poezia a fost detronată în ultímele decenii de cărțile de bucate, de dezvoltare personală, de business, de best-seller-uri. Editurile se reinventează, apar cărțile lecturate pe CD, marile romane se ascultă în rezumat pe telefon, iar scuze există destule pentru cei fără timp sau poftă să țină în mână o carte adevărată. Lumea continuă să citească, într-un fel sau altul, doar gusturile diferă. Nu putem judeca pe nimeni, nici insista sau face lobby pentru ceva anume. Voi spune doar că am citit volumul Cameliei Florescu într-o noapte, versurile sale constituind o reală surpriză. Mi-o aminteam ca participantă asiduă pe scena muzicii românești încă din anii ‘80, un lujer blond ce promitea, și care-și luase devreme zborul din Oltenia natală. Am redescoperit-o în calitate de poetă; matură, vivace, vigilentă, puternică, profundă. Poezia nu spune doar ce spun cuvintele, dincolo de cuvinte e omul cu vise și trăiri intense. Ea ține de miracol, înalță, e vibrantă. Se crede că poeții trăiesc cu capul în nori. Nu mereu, aș adăuga eu. Ei caută doar soluții și/sau elixirul iluzoriu al fericirii. Se scriu o mulțime de versuri în prezent pe rețelele de socializare, dar prea rar citim poezie. Cine nu-i impresionat de cuvânt? Desigur, există și o categorie mare din cei insensibili la artă/cultură, cei din zona simplicității primitive, seci și pragmatici. Cuvintele în sine sunt esențe tari de sentimente și valori, ne definesc. Instinctual alegem cuvintele care ne reprezintă. Poeta este onestă cu ea însăși, oferindu-se cititorilor într-un striptease spiritual. Experiența scenică, contactul cu lumea, personalitatea spumoasă și grea a Cameliei Florescu se cereau imperativ exprimate în versuri, nu doar în muzică. Cuvintele alese de ea au vibrație, erotism, culoare și muzicalitate. “Nu-s o fată ca oricare”-poezie și muzică pe CD.
Arta poate fi frumoasă la suprafață, dar puțini știu că la bază poate avea chinuri sfâșietoare ce țin de forul interior, sau că un chip vesel ascunde adesea meandre sufletești. Camelia s-a născut cu ochi albaștri, impresionanți. Pietrele prețioase vrăjesc precum apa mărilor sau seninul cerului, sunt o promisiune de fericire. Nestematele au ceva magic în frumusețea lor, la fel ca ochii unei femei. Spiritul omului este o valoare indiscutabilă, iar umanismul viu al ființei are la bază educația. Părinții care au primit o educație, sunt deja modele după care se îndreaptă copiii. Camelia nu a uitat nimic, e impregnată de literatura clasică, nu doar de muzică. S-a născut cu ochi fascinanți, dar și cu inimă generoasă și o vocație magnifică pentru iubire. Nu-i doar o curajoasă, este și disciplinată, organizată, analitică și descriptivă. În acest sens este alcătuit și sumarul volumului său de versuri, pe capitole: Anotimpuri, Rădăcini, Zona confuză a dragostei, Nelocuită. Respectă ordinea anotimpurilor, dedicându-le poezii ce amintesc de clasicii poeziei românești (Coșbuc, Macedonski, Eminescu). Alege cuvinte potrivite pentru o frescă plină de pitoresc autohton: primăvară, fată despletită, aiurită, berze, ciufi și pițigoi, crâng, cer, doi în doi, jertfe de Paște, miei cu pas fraged, codini, muguri în brațe, miros de vreasc ars în grădini, prelinge cerul-gențiane, curcubeu, așteptări, străjeri, terapie de ciudate slăvi, râpe de galben potbal, mirese-ispite. Autoarea devine una cu primăvara. Aș fi purtat sub sprâncene privirea ta oglindită-n brândușele de pe deal. Dacă mai întârziai mă aruncam în gol lângă sufletul obosit prizonier în fașa narciselor. În Aprilie miroase-a narcisă, miroase a iarbă, iarna se întoarce spre munte, berzele vestesc ritualuri, țăranii moșesc iezii, sângele-i năvalnic în vene, se bat doi cocoși, se-aude o iertare, miroase a pască, aprilie sălbatic s-a vărsat prin vii, e primăvară-n sat. Ne îmbolnăvim de vară: dimineți tăcute, vântul arde spre amiază, colbul răscolit tace, nici o vietate nu cutează să spargă ora-n asfințit fierbinte, amăgește plânsul de vioară încremenit în zare. Vara precum gripa, îmbolnăvește tot ce atinge. Cu siguranță Adrian Păunescu i-a marcat Cameliei adolescența, pe vremea când se cânta folk pe stadioane la Cenaclul Flacăra. Plâng gutuile-n ferestre: Țipătul e orhestrat, gutuile plâng pe fereastră ca un fado senzual. Născută toamna, autoarea îi acordă acesteia o atenție deosebită, o mulțime de trăiri, senzații, sentimente. Struguri și brumă: Treci prin sânge, sub unghii de iarbă, ai stâns plecând culorile verii în albastrul din ochii mei. Încet se aprind frunzele rănilor melcilor. Mă îmbrac cu ploile din gând, cu lacrimi de noiembrie. Rugăciuni de miri și mirese. Au obosit umbrele pe ciutura fântânii, băncile din parc miros a struguri, a tine și a brumă. Iubirea se insinuează pasional în acest anotimp. Beția toamnei din noi: Gări prăbușite-n beții, mă tem că n-o să mai vii, bisericile gândesc cât dorul din noi, dau acatiste să te-aduc înapoi, vitralii fum, așteptări, toamne lungi, ochi grei, aleile sfârtecate ard și tălpile strivesc dansul amanților. Pe o muchie de stea sau pe-un nor întristat, te provoc să mă uiți dacă încă nu m-ai uitat. Un emoționant omagiu adus tatălui o reprezintă poezia Rădăcini:
crește dorul vălătuci… crescui eu, crescu și iarba, urcă până-n cer la tine… Aud vorba ce-mi șoptea numai de bine: “Capul sus să-l porți, nu te-opri s-adulmeci banii, mergi nainte, numa-n față!” Glasul părintelui a devenit stare de spirit pentru cea care-a trăit în lung și-n lat, purtând cu sine o virtute veche, vocea interioară a spiritului. Din lutul nedat uitării cresc rădăcini. “Creștem, îmbătrânim sub arginți și nevoi, rădăcini să fim pentru nepoții tai.» Fără tine, tată; Te-ai urcat să-mi aduni stele și să tragi perdelele cerului peste noi. Mamei mele, la mulți ani și sărut mâna! De-aș putea să-ntorc iar timpul, să-ți iau grijile-napoi, să le șterg din amintire! Azi ți-e părul nins de fluturi, albi ca floarea de gutui Numai ochii sunt aceeași: mari, uimiți și albăstrui Știu că tu ne ești averea… tu ne ești icoană, mamă La mulți ani și sărut mâna! cum se cuvine, doar că exiști, doar că exist. («Ce minune că ești, ce mirare că sunt !») Bătrânii mei mai ies peulicioară, și mi-au lăsat o candelă aprinsă, din stele să-mi croiesc spre cer o scară. Bunicii nimănui cuochi lăcrimând, călcând încet, târșit, au glasul slab, boli și nevoi.Versuri pline de tandrețe, jale, apăsare, amintind teme abordate de Adrian Păunescu și Octavian Goga. Părinți cuminți: Mai trec prin noi, prin gesturi și prin sori…, zâmbind din prăfuitele scrisori, niciodată expediate. Mai ies din amintiri la ceas de seară, și se prefac apoi în triste astre. Capitolul dedicat iubirii este central.Noapte pe Dunăre cu icoane, dorințe și sfinți, tăceri, biserici, îngenunchere și oglinzi, vâltori, ape adânci, nisipuri, fântâni de stele, noapte sub stânci și rugămintea: Lasă-mă să mai respir lumina unui păcat de care n-ai habar! Zona confuză a dragostei : uitai să mai vii, uitam să mai plec…/ pânăcând tu te-ai iubit pe tine, eu m-am ales pe mine. În Imposibila nuntă împletise cunună pentru dansul în doi… Cetatea acestei iubiri: turme de goi, enigmatici iubiți …/cum noi nu ne-am fost unul altuia miri/ nu plânge, plânsul e zadarnic! Iubiri Perene: mă trezec cu pieptul ca un rug, cu dor de noi…, ocean de patimă fierbinte, adânc/ ca o holdă de iubiri. Iubindu-mă tăcut, doar din priviri./ Cum mă rugai răscolitor să scuturăm nebuni/ de floare merii, și să murin în salt istovitor.
. Doar el, rebel… (“GigiAmoroso”& Dalida?!) Doar cu-n surâs, doar cu-n cuvânt m-a subjugat, făcuse pact (frumos) cu diavolul…Rebel-chiar grizonat, părea să fie jumătatea mea…/și pentru el n-am mai iubit pe-altcineva… Camelia ne reamintește că este și un bun textier compozitor. Sau poate frunză-n ram: pământ ți-aș fi, sau poate frunză-n ram, arcuș ți-aș fi…/Am să te uit și poate am să te-adun din pasul ploii despletit, nebun. Ca doi copaci: Neîntâmplați, fără popas/ fără secunde, fără glas, tot doi copaci și azi. Ne-am fost și casă și tumult/și-n carnea timpului ne-am dat/ întreaga viață pe-un păcat. Singura călătorie din care nu revii cu mâinile goale, e cea interioară. Volumul se vrea introspectiv, dar are și tentă socială. De la Ana la… Haifa! “sau efectul razelor Delta asupra crăițelor”. Ar fi ciudatsă mi se-ntâmple mie/Cea fără de noroc la așternut/ Să se oprescă timpu-n ceas știut/și din Camelie să devin Marie…Poeta nutrește osimpatie aparte pentru marginalizați și bătrâni. Bunicii nimănui: ochi lăcrimând, calcă-ncet, târșit, glasul e slab, au boli și nevoi. Zâmbesc cu ochi de copil/ Ai grijă Doamne de ei, sunt doar bunicii nimănui! (Audvocea luiAdrianPăunescu!)
Sens giratoriu: Nimic nu e mai grav ca un sens giratoriu/ teama că viața se succede ca un carusel/că părinții ne cred fericiți…/ și preoții cred că-i ajută pe oameni să-și mărturisească păcatele. Un personaj ciudat: Un tip banal, introvertit? / Hrănind toți porumbeii mulțumit/…recitând în barbă Pușkin… cu obrazul de tristețe-ncercănat/un personaj ciudat, arzând discret/ Ce înt-o zi cu mâinile pe piep/ înconjurat de frunze și copii/de toamnă și de dor, discret muri. Rănile ierbii din mine: Mărșăluim cuminți ca niște triști roboți, un prezent înfricoșător, murdar ca dumicatul copiilor străzii. Mă-mbrac cu tine Doamne, până când o cădea prima zăpadă să amorțească rănile ierbii din mine. Nu tot se aruncă îi spunea tatăl: Dacă azi, copiletoate nu merg bine/ Nu știu eu să judec, viața nu-i ușoară / Dar ți-aș spune, totuși, să știi de la mine /Nu tot se aruncă, se mai și repară! Oamenii sunt mulți și totuși: oameni-candele aprinse, tandri saltimbanci, clovni cu suflete rănite, legături de flori și gheață, flori topite-n așternuturi, sete și nestinsă foame. Viața este omul însuși /dar și propria-nchisoare/Oamenii sunt mulți și totuși /Sunt tot mai puțini sub soare. Un trist spectator: Stau ca aripastângă, într-un gest de recrut/ Și port semne în mine, iar în palme, ușor/Nasc luceferi albaștri sub un ultim sărut/Dezertez, să nu fiu doar un spectator. Camelia e artist; nu poate și poate nu vrea să găsească liniștea. Disponibilități infinite se întrevăd în ființa poetei. E-atâta drum în mine, primejdii de-adevăr/Se potrivesc pe maluri de ultimă strigare/Soldat prin ochiul apei, urcând tot în răspăr/Nu-i viața mea aceasta, lipsită de vigoare. Năravul de a fi femeie: Am uitat să te previn/ Nu știu săfiu/nici penelopă/nici Julietă, nici Ana/ (Dar ce-i poți cere unei femei care n-a născut desfrunziri niciodată?) Cât de lungă e poteca până la noi! Care-i prețul păcii plătit de cel ce meditează la vârtejul vieții? În mine ard luceferi/mă strig febril pe mine/prin gări ne strig pe noi…/Cu stânga proptesc cerul, cu dreapta aprind torțe și semnul crucii-mi fac/ Și zeii mei de lumină mă locuiesc blajin /iar Dumnezeu cârpește desaga-mi de pelin. Camelia Florescu exprimă atașament și dăruire. Lumina-i izvorăște din energia și încrederea în viață, oricât de bulversată ar fi. Amintirile ca și iubirea, pot părea azi desuete multora, precum florile presate între filele cărții impregnate cu-n delicat parfum. Infinita diversitate a naturii umane se exprimă în iluzii, loialități adesea oscilante, fantasme amăgitoare, tensiuni durabile, resentimente, ispite și bucurii vinovate. Ploua febril a tine… și Cerbii tăi mă poartă pe crupă voluptos/ Cântec pentru rana din vis. Albastrul se rupea din mine/ Și din fântâni de lacrimi pline/Sub mâna ta, sub ochii tăi / S-au spart și lacăte, și chei / Dinspre păduri de doruri pline. Precum floarea soarelui, femeia tinde spre lumina dragostei, căci prin iubire se simte împlinită. Dragostea m-a fugărit rând pe rând prin toate cămările inimii, până când miezul ei fecundat de primăvară Mi-a înnebunit toți pistruii. Intensitatea atracției față de lupi poate fi înțeleasă prin faptul că autoarea este cel mai pasional semn zodiacal, Scorpion, iar sentimentele ei sunt acute. Lăstăriș de lup: El crește-n mine cum cresc eu în el…,greu lăstăriș pe ochii mei năpastă… Chiar dacă iubește cu disperare, nu face din disperare o temă, își păstrează credința în iubire chiar și atunci când e într-o înfundătură a vieții. Din febra aspră a sfârșirii/ din viața spartă-n două ca o nucă /Să nu-mi oprești la porțile iubirii/ Vreun dumicat din jalea ce m-apucă./ Să nu te-ntorci, Dacă spui c-ai iubit/Această partitură ce ți-am fost. Mintea și inima trebuie antrenate, chiar de estenecesar uneori unSalt în gol. Din febra fecundă a subconștientului dorește calmul senin al conștiinței. File de conștiință: Se ridică pe vârfuri conștiința /Era și ea tânără cândva, conștiința mea/ Neobosită, ageră, exigentă, suplă și vicleană/Nu albise, nu purta ochelari, nu îmbătrânise/ … Nu mai putem face pace în ultima vreme…/Doamne, mai dă-ne puțină conștiință/ Cât să trecem dincolo împăcați cu noi! Orele desculțe: Stâlp de dor drept cruce mi-am urcat pe umăr/ Urc Golgota serii ca-ntr-unochi sticlos…Capitolul iertării este delicat, difícil ca arma brutală ce te face să sângerezi, răscolind tot ce credeam uitat, căci fantomele își cer dreptul. Reușește eliberarea de trecut grație energiei pentru viață, căci tinerețea-i vine din interior. Nimic nu e mereu roz, nici fiecare clipă o exaltare de iubire. Spre zăpezi pășesc în noapte / Iubind cu nerușinare. Pe măsură ce timpul trece prețuim tot mai tare amintirile frumoase. Putem fugi atât de departe încât să lăsăm totul în urmă? Stația lui plus infinit: Eul nostru înfrigurat renaște/ în stația lui plus [TJ1] infinit./Acolo sub rădăcini/Doarme fiecare dintre noi/și se mustește ADN-ul nostru/descuiat din fluturi/Cu munți de iubire/nelocuită, neîncepută, neiertătoare. Pictând vezi dincolo de trăsăturile unui chip, intuiești geografía lui sufletească, percepi un capitol al vieții intuindu-i trăirile. Camelia se lasă citită prin vers. Trecutul și prezentul se conjugă într-o trepitantă istorie de trăire și ideal. Cine ești, străine? Ce-ai venit să tulburi ?/ Ce-ai venit să-mi spui?/ Nu-s decât un țipăt, scris pe colț de inimi/cât un ceas de patimi agățat în cui. Poezia sa e molipsitoare, parcă se dorește recitată. Simt impulsul ciudat să continui a scrie câteva rânduri în stilul Cameliei: Trecmilenii, trec secunde, sărman suflet ce-n țărâna lumii se-ascunde/ în nervii toamnei, în paradis, împărțit în crucea cea de sânge/ Cu tot neamul tău de-albastru și de zori/ Surâzi stelei, floare albastră rătăcită-n lume/trăiești în propriul schit de frunze și de chin/ iubirile le simți greu, ca florile, ca păcatele lumești…/Ce iubiri cerești! Ce grai! Ce rai! Ce priviri de ploi! Inima ți-e rug de lumină, sânge și trup. Ieri ca și azi, te mistuie cămașa de forță a inimii/ visând ca o pasăre la clipa nemuririi încrustată-n cuvânt.
Volumul este rodul confidențelor intime, iar Autoportretul final o doină, o crudă și apoteotică spovedanie:
….Am fost ciob, ciobindu-mă și cuțit, crestându-mă Copil alintându-mă Femeie rostuindu-mă binecuvântându-mă Și din toate pe pământ Stelele adulmecând și-n uitare, și-n blestem, Mă alint, mă strig, mă chem Dor de oameni, țipăt jar. Mă aruncă într-un zar mă prefac într-o zăludă Sunt și Înger, sunt și Iudă Sunt din toate și nimic Plâng, mă-nchin și mă ridic!
Termin volumul cu sentimentul că se poate îmbătrâni frumos, “chiar dacă până la urmă toți purtăm haine prea mari sau prea mici pentru noi!” Camelia atentează prin forța versurilor la liniștea noastră, căci poezia poate fi leac, balsam pentru suflet, exercițiu de zbor sau electroșoc pentru cei cu interogații existențiale. Mă despart zâmbind complice celei cu vorbe năroade de dor, cu zâmbete fugare și chipul atât de previzibil. Vulnerabilitatea este cel mai firesc lucru. Cuvintele au sensibilitatea și magia lor. Poți plânge fără să se vadă; rănile și obsesiile din bagajul afectiv ne aparțin, dar rar ni le expunem, asumăm. Poeta abolește granițele, joacă nonșalant și seduce prin vers, convinsă că dacă-n toate e o karmă și dacă mi-a fost dat s-o am Când lacrimile mă destramă Prietenii-mi rămân balsam!
Arta nu ține doar de talent sau experiență, ține de emoție. Nu este ce pare a fi, poate nici ce ar fi vrut, dar Camelia Florescu m-a convins că este o ființă binecuvântată cu talent, și cu certitudine, Nu-i o fată ca oricare!