CAMPANIE ELECTORALĂ LA ȚAGANI

(Fragment din romanul „Parfumul de lavandă de Ion R. Popa,

 Ed. AUTOGTAF MJM; Craiova, 2014”)

             Manu nu observase când trecuse mai mult de o lună de la sosirea sa şi de la expedierea primei scrisori către părinţi, dar fără să fi primit răspuns. Prins cu începerea anului şcolar, în discuţii interminabile prin care trebuia să-şi cunoască colegii şi pulsul localităţii, apoi cooptat în grupul de sprijin al directorului Lepădat în campania electorală a acestuia pentru postul de primar al comunei şi pus în situaţia de a scrie afişe şi texte, nu a avut timp să se gândească prea mult acasă şi nici să fi scris altă scrisoare.

            Prin felul său de a fi, prin activitatea lui neobosită şi impresia pe care o făcuse într-o discuţie de la centrul cultural despre filosofia pedagogiei şi politica pedagogică a guvernului exprimată prin noua lege a învăţământului apărută nu cu prea mult timp în urmă, Manu polarizase atenţia atât a colegilor de vârsta sa şi a unor salariate de la bancă, dar şi a intelectualilor de frunte cu care intrase în contact directorul. Acesta îl lăudase atât la volostea Vărata şi la inspectoratul judeţean, dar mai ales prietenului său Anton, fiul Liuboviei, funcţionar de stat promovat la judeţ.

            Înainte de prima adunare electorală a lui Lepădat, programată pentru ziua de Sfântul Dumitru, venind în vizită la mama sa, Anton i-a provocat pe Marcu şi Manu la o discuţie lungă, încercând să-l atragă pe tânărul învăţător de partea sa cu promisiuni de avansare, pe care însă acesta le-a evitat în mod inteligent, ceea ce l-a apropiat pe Anton şi mai mult de el.

            După retragerea lui Marcu, acesta i-a solicitat păreri despre Lepădat:

            -Este un om minunat, depăşeşte cu mult nivelul celor din jur; mă refer la cei de aici. Eu îl compar cu profesorii mei de la normală, numai că domnia sa este bine înrădăcinat pe aceste locuri şi între aceşti oameni, al căror exponent tinde să devină şi va reuşi.

            -Crezi că va izbuti în campanie?

            -Sunt sigur, a fost ferm şi de data asta Manu.

            -Pe ce te bazezi? Doar are un adversar puternic.

            -Nu contează. Dânsul ştie să „citească” oamenii, să le înţeleagă păsurile, este dedicat semenilor, ceea ce merge la sufletul alegătorului. Asta e valabil cu condiţia ca eu să nu mă înşel asupra mediului social de aici pe care nu-l cunosc decât de când am venit, dar l-am studiat cu interes.

            -Păi vezi? Aci e durerea cea mare. Nu e vorba numai de mediul social, ci şi de cel etnic. Alexei Rubinov va bătea monedă pe apartenenţa statală în raport cu cea anterioară şi cu structura etnică.

            -Eu cred că – pe măsură ce a pătruns administraţia românească cu legislaţia specifică, organizarea democratică a societăţii şi mai ales că ideea apartenenţei la România a câştigat teren tocmai prin virtuţile ei – nu mai contează prea mult deosebirea de neam, limbă, obiceiuri…, ci valoarea omului, perspectiva pe care alegerea sa o deschide cetăţeanului de rând, convins că locul său este numai între graniţele româneşti, unde s-a bucurat de cea mai tihnită viaţă; asta, cu atât mai mult cu cât în conştiinţa comunităţii sunt încă vii atrocităţile vechii stăpâniri.

            -Te gândeşti la incidentul de la Tatar Bunar?

            -Între altele, da, fiindcă este mai proaspăt. Dar lumea nu l-a uitat nici, de pildă, pe cel petrecut cu vreo patru-cinci ani înaintea acestuia, cel cu „Maşina infernală” din Dealul Spirii, pus la cale de trimişii Moscovei pentru propagarea partidului comunist. Revenind la ultimul, aş zice că lumea a înţeles cine şi de ce l-a săvârşit şi că, până la urmă, a fost un eşec al iniţiatorilor, care doreau tocmai ce vrea şi Rubinov, desprinderea de ţară.

            -Eu aş zice ca a fost doar meritul guvernului român, care a intervenit la timp şi eficace.

            -Adevărat ce spuneţi, dar înaintea sa au intervenit localnicii şi cei din jurul Tatar Bunarului, fie administraţia, fie cetăţenii de bună credinţă, şi asta spune foarte mult.

            -Anume?

            -Că populaţia, mai precis comunitatea de-acolo şi din împrejurimi, în majoritatea sa, nu doreşte să se mai întoarcă la abuzurile pe care le-a cunoscut cândva.

            -Să ştii, domnule Manu, că m-ai convins să-l sprijin pe domnul Lepădat. Mama nu a reuşit, deşi convieţuiesc aci de mult timp şi familiile au fost prietene.

            -Probabil că dânsa vede lucrurile din alte puncte de vedere, pur gospodăreşti. Aici trebuie înţeles fenomenul social şi etnic ca un întreg, în mod unitar şi natural, dar şi politic, toate trecute prin sita dată de cunoaşterea trecutului, mai apropiat sau mai îndepărtat.

            -Părinţii dumitale cu ce se ocupă?

            -Sunt ţărani muncitori. Tata este ştiutor de carte şi cititor de cărţi şi ziare pe timp de iarnă, iar mama prinde a citi şi a se iscăli, dar nu mai mult. În schimb, ţese nişte velinţe, zăvelci şi covoare… de toată frumuseţea. Adineaori, primii o scrisoare de la ea, scrisă de un vecin. Îmi spune că pe tata l-au ales primar, după ce am plecat eu, iar ea e îngrijorată să nu rămân pe-aici; asta fiindcă a aflat din scrisoarea mea că am fost primit bine, că-mi place localitatea, şcoala, oamenii…

            -Într-adevăr, îţi plac toate astea?

            -Bineînţeles!

            -Atunci, găseşte o fată, cum a găsit Marcu, şi rămâneţi amândoi aici.

            -Chiar de o fi să-mi găsesc consoarta aici, vom merge împreună în satul meu, iar Marcu va fi nevoit să meargă unde este trimis, având regim militar.

            Anton s-a retras şi Manu s-a culcat cu gândul la cele petrecute în acea zi. I-a venit în minte, mai întâi, scrisoarea primită. „Tata, primar! I-auzi, ca să stârpească hoţii! Nu ştiu dacă va reuşi cineva. Dar ce, numai asta ar fi de făcut în comuna-ceea?” Şi a început să o compare cu Ţagani, găsind câteva asemănări, dar şi mai multe deosebiri în favoarea celei de-a doua. Apoi, s-a gândit la cele discutate cu Lache pe drumul spre Oraş, când a venit vorba despre noile legi iniţiate de guvern cu privire la viaţa rurală. „Cât timp i-ar trebui comunei Crângaşi ca să ajungă la nivelul preconizat de acele legi?! Sau măcar al localităţii Ţagani!? Aici e vorba şi de oameni, de concepţia lor. La noi, modul de gândire a fost influenţat de îndelungata stăpânire otomană. Dar ce, aici, la Ţagani, nu a fost stăpânire străină? Încă s-au succedat mai multe: tătară, otomană, rusă… De ce oare este altceva? Resursele, cu calitatea pământului şi apropierea mării, să fi dat diferenţa?! Poate, dar toate astea trebuie puse în valoare şi asta o face numai omul. Or, resursele au atras oameni harnici de diferite neamuri şi graiuri, in afara celor uitaţi aci de trecutul istoric. Vorba domnului Wolf, „ca la Migdal Bavel!” Sau, cum aş spune eu, „ca la Turnul Babel!” Iar toate acestea intră în concurenţă. Da, da, asta trebuie să fie explicaţia!”

            S-a ridicat, s-a plimbat prin cameră şi a revenit la gândurile cotidiene. „Peste două zile, domnul Lepădat va avea prima întâlnire cu alegătorii. Cum o decurge aici? O fi cu cete de bătăuşi? În zona asta, un asemenea moment poate degenera, având în vedere diversitatea de etnii!” a gândit el cu teamă.

            În ziua de Sfântul Dumitru, o ploaie măruntă şi destul de rece a făcut ca adunarea să fie mutată în sala de spectacole, amenajată în grabă, cu intrarea străjuită de drapelul românesc. Lepădat a urcat pe scenă cu însoţitorii săi, între care Anton. Sala era arhiplină, dar mulţimea se orânduise, de la sine, după limba vorbită. Peste un sfert din participanţi erau oamenii lui Rubinov, veniţi să-l combată pe Lepădat în favoarea candidatului lor.

            După unele şuşoteli şi frământări, Anton a deschis adunarea şi l-a prezentat pe candidat, despre care a avut numai cuvinte de laudă. O parte a sălii l-a aplaudat, alţii l-au huiduit, puţini s-au abţinut.

            I s-a dat cuvântul candidatului, Marcel Lepădat, primit cu aplauze puternice care au acoperit huiduielile şi vorbele de ocară rusofone. Când întreg auditoriul se aştepta să înceapă cu „fraţi” sau „dragi români”, el s-a adresat cu „oameni buni”, pe alocuri înlocuit cu „fraţi concetăţeni”, „dragi săteni” sau „dragi concetăţeni” şi a motivat:

            -Mă adresez astfel dumneavoastră, fiindcă pentru mine nu va exista în Ţagani român sau german, evreu sau rus, turc sau tătar, ci numai oameni ai acestei comune, cetăţeni, locuitori ai cetăţii după cum spuneau vechii greci care au inventat democraţia, iar eu voi aparţine şi unora şi altora, în egală măsură. Chiar dacă ne aflăm pe o veche vatră românească, tot ceea ce este realizat aici constituie rodul muncii tuturor locuitorilor, indiferent de grai, de Dumnezeul fiecăruia sau că a venit pe această vatră mai de mult ori mai de curând, şi a fost întrerupt de aplauze.

            -Numai că – a reluat el – de rezultatele sudorii noastre nu vrem să se mai bucure stăpâniri străine. Vrem ca cetăţeanul nostru, indiferent de etnie, să fie stăpân pe bunul său, pe pământul lui, pe rodul muncii sale şi să nu-i fie luat în colhoz de unde să i se dea cu porţia din munca lui măsurată în procente de oamenii partidului unic, aşa cum se întâmplă dincolo de Nistru.

            Din nou au urmat aplauze, grupul celor care vociferau sau huiduiau devenind destul de firav.

            -Dar ce avem acum – mult sau puţin, depinde cum apreciaţi, a reluat el – este rămas de la înaintaşii noştri. Noi ce vom adăuga la averea lăsată de ei? Ce vom aduce în folosul cetăţeanului de azi şi de mâine din toate cele cu care ne-a dăruit Dumnezeu? În afară de pământul rodnic al bătrânei Basarabii, mai avem bălţi şi limanuri, pline de peşte, păpuriş, nămol tămăduitor şi, în  apa mării, sare din cea mai fină, pe care o găseşti numai la mesele bogate. Unele nu sunt exploatate deloc, altele sunt, dar în mod neorganizat şi fără să dispună de vreo amenajare. Ne-au luat-o înainte cei de la Tulzla şi Budochi. Dar este loc şi pentru noi. De aceea, voi face demersuri încă de pe acum, la cele mai înalte foruri, pentru care avem sprijinul deputatului liberal din Parlamentul României, aflat aici de faţă, domnul Miroiu, ca, îndată ce vremea devine favorabilă, să începem lucrările, şi din nou a fost întrerupt de aplauze.

            -În acest fel, vor avea locuri de muncă cei veniţi în ultimul timp de peste Nistru şi nu au pământ. Unele posturi vor deveni permanente după amenajarea staţiunii, a sanatoriului, dar asta va mai dura un timp, şi aplauzele au devenit aproape unanime.

            Afară, ploaia se oprise şi mulţi cetăţeni se îngrămădiseră la intrare, de unde ascultau cu interes. Soarele apăruse şi o rază i-a mângâiat fruntea lui Marcel plină de sudoare.

            Candidatul s-a oprit fără a fi cerut voturi, dar spunând:

            -Asta cred eu că trebuie să facă noul primar împreună cu sătenii noştri cari, ştiu bine, nu se feresc de muncă, iar raza aceasta este trimisă de Dumnezeu ca să ne lumineze calea, după care s-a aşezat în aplauzele întregului auditoriu.

            Deputatul Marin Miroiu i-a adus numai cuvinte de laudă şi, în încheiere, a afirmat că „domnul Marcel Lepădat, cu programul pe care îl are, putea să candideze cu succes pentru un loc de deputat sau senator, dar mai este timp pentru asta; până atunci, va deveni unul din pilonii mei de sprijin din această parte a ţării, la rândul meu fiind mereu alături de dânsul”.

            Din colţul rusofonilor, s-a ridicat un cetăţean bărbos:

            -Noi, pescarii cari plătim impozite la comună, cu ce beneficii ne alegem de pe urma celor promise?

            -Da, cred că vă referiţi la nişte îmbunătăţiri imediate, care să vă asigure vieţuirea mai bună. Împreună cu echipa mea, m-am gândit ca pentru început să amenajăm câteva depozite mai bune şi cu afumători, astfel ca să reduceţi pierderile, dar şi timpul în care produsul ajunge pe piaţă. Mai târziu, vom putea vorbi de hale şi utilaje de conservare a unei părţi din recolta de peşte.

            -Spuneţi-ne mai pe şleau, ce înseamnă acea reorganizare de care vorbeaţi? s-a ridicat alt pescar, pleşuv şi bărbos.

            -Continuând ideea, aş zice că se impune o reorganizare a pescuitului în liman, mai ales pentru chefal, odată cu amenajarea staţiunii.

            -Dar fără să ne reduceţi luciul de apă de pe care pescuim, nu? a sărit altul de alături.

            -Nici într-un caz, dar pescuitul va fi reorganizat în zona iericurilor, chefalul putând fi prins în cantităţi mari tot anul şi nu doar toamna şi primăvara, când dă năvală la ieric.

            -În orice caz, să nu ne luaţi „gura” limanului unde dă chefalul buluc, s-a pronunţat altul, cu ochi oblici şi faţa măslinie.

            -Veţi vedea că va fi mai bine şi producţia de peşte va creşte, iar munca va fi mai uşoară.

            -Domnilor şi doamnelor! s-a ridicat Otto Wolf. Eu am încredere în acest om fiindcă ştiu cum gândeşte, ştiu cum a gândit şi când a realizat ce are acum în gospodărie. Numai că, de data asta, trebuie să gândească pentru noi toţi, care ne punem nădejdea în el. Mai ştiu ceva. Acest om nu are vicii, iar de muncă nu s-a plâns niciodată. Este născut şi crescut pe aceste meleaguri, pe care le îndrăgeşte, ca şi pe locuitorii lor. Altfel nu ar fi stat aici. Cu pregătirea lui, ar fi găsit loc în orice oraş mare. Este apropiat de sufletul săteanului, pe care îl înţelege şi îi dă crezare.

            Din ce spunea adineaori, aţi observat că pe el îl frământă situaţia celor fără pământ, a celor veniţi în zonă fără nimic. Cu un timp în urmă – cred că ştie toată lumea – a salvat din mâna unor bestii două fete de pe Bug. În acel incident soţia sa a fost lovită la coloană…

            -Domnule Wolf, vă rog! Nu stârniţi compasiune! Vreau ca oamenii să-mi voteze programul, dar cu raţiunea, nu din sentimentalism!

            -Aveţi dreptate! M-am luat cu vorba. Dar să ştiţi, domnilor, că acele fete salvate atunci se află şi acum sub grija şi în atenţia sa.

            -Numai una, l-a corectat cineva din spatele sălii.

            -Da, una este în propria gospodărie, iar alta este la mama, dar tot dânsul îi poartă de grijă şi nu uită să le întâlnească din când în când pe cele două surori, a intervenit Anton.

            -Domnilor şi doamnelor! s-a ridicat Manu. Pentru cine nu mă cunoaşte, aflaţi că eu sunt noul învăţător trimis aici de minister, după satisfacerea stagiului militar. Am venit de pe meleagurile Olteniei. Primul om de aici cunoscut a fost domnul Wolf, care mi-a prezentat zona…, de credeam că am ajuns în paradis, după care a fost nevoit să facă o pauză, fiindcă în sală s-a produs rumoare.

            -Şi, într-adevăr, a reluat el, m-am convins că avea dreptate: O zonă cu pământ roditor, cu bălţi pline de peşte, de nămol tămăduitor pe care, iată, domnul Marcel vrea să le pună în valoare, ca să aducă locuitorilor venituri mai mari. Cum? Prin valorificarea superioară şi la timp a peştelui, prin crearea de locuri de muncă la amenajare, apoi la staţiunea creată, la cantina acesteia, la scoaterea şi administrarea nămolului sapropelic, în timp ce casele vor avea de încasat chirii tot anul, iar prăvăliile nu vor face faţă la vânzare.

            În toiul nopţii, am descins la domnul director. M-a primit ca un adevărat părinte. A doua zi am ajuns la şcoală. Vă spun sincer că este unul dintre cele mai frumoase, dotate şi bine întreţinute localuri din câte am văzut. E drept,  nu multe, dar erau şcoli model, de aplicaţie. Dacă va face comuna cum sunt şcoala şi casa dânsului, viaţa economică a comunităţii cum este gospodăria sa, niciun cetăţean nu va regreta că i-a acordat votul şi nu va avea motive să fie nemulţumit.

            Manu s-a aşezat în toiul aplauzelor unanime ale celor din sală, dar era aprins la faţă şi transpirat.

            Au urmat alte întâlniri electorale, două chiar în cătunul aparţinător, Trihar. Pretutindeni, Lepădat s-a bucurat de succes, chiar dacă nu a mai fost însoţit de Miroiu şi, uneori, nici de Manu sau Wolf.

            Manu se bucura de succesele lui Lepădat, ca şi cum ar fi fost ale lui. E drept, avusese şi el o contribuţie, de care era mândru, în special când directorul îi mulţumea sau se sfătuiau ce tactică să adopte în formularea  discursului.

            Ajungând acasă după una din întruniri, Manu a servit masa împreună cu Marcu, apoi şi-au împărtăşit impresii, amândoi având poftă de discuţii.

            -Nu mă aşteptam să fie atât de liniştită campania electorală! s-a mirat Marcu.

            -Cred că depinde şi de candidaţi

            -Bineînţeles! Unii o concep ca pe o luptă „care pe care”, alţii, ca domnul Marcel, care nici nu a pomenit vreodată numele contracandidatului său şi nici de faptele acestuia. A vorbit mereu numai despre ceea ce ar vrea să facă el dacă va fi ales şi iată că, încet-încet, i-a „furat” alegătorii, Rubinov pierzând zilnic teren; a fost total dezarmat de tactica domnului Marcel, iar oamenii săi, care trebuiau să-l pună în dificultate pe orice cale pe domnul Marcel, au sfârşit prin a fi trecut mai toţi de partea acestuia.

            Manu a mers în camera sa şi a încercat să se culce. Neavând somn, a trecut la masă şi a scris acasă, lăudându-se cu contribuţia sa la preconizata victorie a domnului Lepădat, deşi până la alegeri se mai puteau schimba lucrurile.