În faţa Liceului „Mihai Viteazul” şi pe scările acestuia se afla destul de multă lume: mame cu copii în braţe, de mână sau în cărucioare, dar şi tătici, bunici în situaţii asemănătoare sau singuri. Era o zi frumoasă de primăvară, după o iarnă cu multă zăpadă care nu se afla departe în urmă, deşi unii pomi dăduseră în floare şi se bucurau, în zumzet de albine, de razele soarelui din ce în ce mai calde. Mulţi dintre cei aflaţi acolo erau în trecere sau la plimbare şi se opriseră din curiozitate.
Canada este o țară mare de pe continentul american, aproape cât Europa. Se întinde pe cinci mii de kilometri de la est la vest, între oceanele Atlantic și Pacific, cu mult șes, în afară de Cordiliera Canadiană și Munții Stâncoși, pe latura vestică, de o vârstă cu Carpații noștri, și câteva resturi de munți bătrâni – Apalași –și Podișul Labrador, în est, care constituie și scut tectonic.
Dialog între generații
Echipa managerială a Liceului Teoretic „Henri Coandă” din Craiova a inițiat o acțiune de o deosebită importanță în viața școlii, a profesorilor și învățătorilor acesteia, a întregului personal care își desfășoară activitatea în această prestigioasă unitate de învățământ: un dialog între generațiile de ieri și de astăzi de educatori, modelatori de personalități și făuritori de caractere din acest liceu.
Criticilor zmei
– Naiv, credeam – până mai ieri,
Posterității Carte, dacă lași,
Te laudă confrații condeieri…
– Aș…, Invidia-i cucută, la breslași!
Ecoul strămoşilor
Era înainte de alegerile prezidențiale din 1995. Toată vara, Ion Deleanu fusese presat de soţie şi soacră să ajungă la biserica mănăstirii din apropiere, unde ar fi un preot bătrân şi tare înţelept. În ultimul timp, era foarte bolnav şi nici nu mai participa la toate slujbele, ci doar la cele ocazionate de momentele pe care le aprecia ca foarte importante. Lumea începuse a se gândi că părintele avea să treacă la cele veşnice curând şi „vai, ce-o să ne facem !”.
DOINĂ
Frunzuleană ş’o cicoare,
Când ajung de-o sărbătoare
Toţi se îmbracă şi se duc
Numai eu rămân şi plâng.
– Nicicând și nimănui eu nu i-am ținut partea…
Pe cel care, parșiv, se poartă ca un lotru,
– De fapt, în clipa în care noi credem în viaţă fără de sfârşit, care ne însufleţeşte şi ne înconjoară, adică în natura însăşi ce ne ţine-n poala ei şi ne primeşte după ce adormim, nu poate fi pentru om o soartă mai frumoasă decât să se jertfească pentru ceilalţi – într-un fel sau altul – după cum îi e şi meseria. Totul e să dai de o scară spre cer şi să smulgi de acolo ceva mai multă lumină pentru ai tăi…
*Fragment din romanul Coroana oțetarului
Deşi, calendaristic, vara trecuse şi începuseră să apară semnele toamnei, pe timpul zilei căldura continua să fie înăbuşitoare.
În faţa secţiei de învăţământ raionale, veniseră încă de dimineaţă câteva zeci de învăţători şi profesori de toate vârstele, cu speranţa că vor obţine repartiţie la o şcoală cât mai apropiată de Oraş, după cum sperau cei mai mulţi, sau cât mai apropiată de domiciliu, după cum sperau câţiva. Posturi se găseau din plin, aflându-ne în perioada când fuseseră înfiinţate multe şcoli elementare la sate. De aceea, mulţi tineri, în special absolvenţi de liceu care nu reuşiseră la facultăţi, sperau să prindă un post pentru a nu pierde timpul în van.
