Eugen Negrici: Inductor de opinie și deschizător  de drumuri

de Ștefan Vlăduțescu

Eugen Negrici este un inductor de opinie și un deschizător  de drumuri. Este criticul român cu cel mai extins lexic şi cu cea mai elegantă exprimare critică. Ţinând deoparte sensurile negative ale epitetelor, putem spune dintr-o dată că volumul „Eugen Negrici, Iluziile literaturii române” (Bucureşti, Cartea Românească, 2008) este o scriere ultra radicală, eretic-neortodoxă, subversivă, anarhică şi anaplastică. În general, iluzia, „illusio” se defineşte drept „adeziune imediată la necesitatea unui câmp”, drept „condiţie nediscutată a discuţiei”, drept întreprindere nu de ordinul principiilor, ci de al „acţiunii, al rutinei, al lucrurilor pe care le faci şi pe care le faci pentru că se fac şi pentru că dintotdeauna au fost făcute în acest fel”, drept „adeziunea tacită la aceeaşi doxa” (precum susţine P. Bourdieu în „Meditaţii pascaliene”, Bucureşti, Meridiane, 2001, p. 115). Iluzia este consimţirea la doxa, la opiniile care „ne transformă în supuşii masei şi în părtaşii opiniei curente”, arată Eugen Negrici (p. 5). Întrucât literatura „nu ar putea exista fără întreaga bogăţie a sufletului omenesc”, iar „această bogăţie este condiţionată de consimţirea în fantasmă, în minciună şi în mit, s.n.” (p. 278), fiinţa literaturii este sensibilă la mituri şi iluzii. În studiul nostru „Ştefan Vlăduţescu. Comunicare jurnalistică negativă” (Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 8) arătam că persuasiunea este un demers în tehnologia operaţională a căruia „se delimitează patru operaţii persuasive fundamentale: minciuna, mitul, ficţiunea şi seducţia, (s.n.) (seducţia are ca forme: „flatarea, măgulirea, adularea, linguşirea, încântarea, fascinaţia şi farmecul)”.

Continuă să citești →

Florentin Smarandache: De la multistructură şi multispațiu la “recepționarea multidimensională estetică și paradoxistă Smarandache”

de Ştefan Vlăduţescu

Paradoxismul funcţionează după regula de inferare care spune “totul este posibil, chiar şi imposibilul”. Această regulă de inferare este continuă, repetabilă şi constantă. Este deci legică şi, prin urmare, universală. Ea constituie cel mai productiv aparat de generare a emergenţelor.

(Smarandache F., 2007. Unification of Art Theories (UAT): Composed. Found, Changed, Modified. Columbus, OH: American Research Press; p.7).

Continuă să citești →

Eugen Negrici: Lecţia de anatomie pentru iluziile literaturii române – cum să vedem aparenţele

                                                           de Ștefan Vlăduțescu

1. Regulile criticii de altitudine. Cărţile lui Eugen Negrici, precum ale celorlalţi importanţi critici contemporani, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mihai Zamfir ori Mircea Martin, nu-şi joacă receptarea pe consistenţa sau para-consistenţa întâmpinării. Astfel de critici pun ordine, dau înţeles şi deschid drumuri. Eugen Negrici este un deschizător de drumuri. Pe de altă parte, este criticul român cu cel mai extins lexic şi cu cea mai elegantă exprimare critică.

Continuă să citești →

Eugen Negrici: Cum se văd aparenţele

                                                                                                       de Ştefan Vlăduţescu

Povestea critică înscenată-configurată de Eugen Negrici, în „Iluziile literaturii române” (Bucureşti, Cartea Românească, 2008), începe radical când, după o lungă aşteptare postrevoluţionară, spiritul interpretativ constată că s-a produs „moartea spiritului critic”. Asumându-şi conştiinţa apăsătoare că face ce ar fi trebuit să se facă de către toţi şi că ia asupra sa gestul pe care mulţi literaţi au fost tentaţi a-l face, Eugen Negrici cedează unei „ispite căreia, măcar o dată în viaţă îi poţi ceda” şi „respinge brutal seducţia instituţionalizată şi factorii care ne fac supuşii masei şi părtaşii opiniei curente”.

Continuă să citești →

Emilia Dănescu, „Zestrea toamnei”,

ed. Singur, Târgovişte, 2011

de Constantin P. Popescu

      Întâmplător (sau nu?), volumul Emiliei Dănescu, „Zestrea toamnei” (ed. Singur, 2011), s-a deschis singur la pag.76, unde citesc poezia Nu mai slujesc cuvintele: dezghioc cuvintele şi / le agăţ în copacul fără frunze // când privesc spre ele / cu umilinţa pietrelor călcate în picioare / fiecare celulă îmi cere să ţip. Curios, am citit cartea de debut a autoarei de la început, descoperind o adevărată poezie a toamnei, ca zestre a vieţii, comoară de trăiri păstrate în suflet şi dăruite în vers. Am găsit deopotrivă poezii cu rimă şi ritm de baladă, dar şi versuri libere, curate în metaforă şi bine strunite. Pe acestea din urmă le-am simţit mai vii, mai încărcate de sentimentul unor trăiri adânc desluşite.

Continuă să citești →

Mihai Măceş: Tot romantic într-un veac barbar

                                                                           de Ştefan VLĂDUŢESCU

Prin volumul „Romantic într-un veac barbar” (Craiova, Editura Ramuri, 2011), poetul Mihai Măceş resuscită în cheie modern-postmodernă o temă romantică: evaziunea în spaţii mirifice. Perspectiva este una de reverie senină, iar tonul molcom, blând şi aşezat. Nicio disonanţă nu demodulează gama gravă a ceea ce înseamnă tăcerea instalării în locuri pustii şi pustiitoare. Un fir epic leagă poemele: din cauza unui diluviu, oamenii îşi părăsesc casele şi întemeiază în Valea Pârâului o altă aşezare: „… şi veniră apele că acoperiră biserica/veche cu turle cu tot/(…)/nimic de trăit/ce să mai stai când de stat nu mai e/îşi luară inima-n dinţi puţina agoniseală şi trecută dealul dincolo unde liniştea/se-ntinde cât vezi cu ochii…” („şi… veniră apele că acoperiră biserica”).

Continuă să citești →

Jonathan Steinberg şi George Cristian Maior, două teze despre Otto von Bismarck

de Ştefan Vlăduţescu

Atunci când Herodot întemeia istoria, în ale sale „Istorii”, el o instituia ca naraţiune. Obiectul narativului îl reprezentau figurile marcante ce inscripţionau mersul lumii. Otto von Bismarck este o astfel de figură herodotică. Sub titlul „George Cristian Maior l-a adus pe Bismarck în România” („Unirea”, Alba Iulia), Flaviu Predescu evidenţiază că ambasadorul George Cristian Maior „s-a entuziasmat când a citit cartea publicată în 2011 de Jonathan Steinberg (Oxford University Press), sugerând editurii clujene Eikon cumpărarea licenţei şi traducerea biografiei în limba română”.

Continuă să citești →

Dan Botez: Mareşalul şi celelalte personaje ale tabloului 

                                                                           de Ştefan Vlăduţescu

Cartea procurorului Dan Botez, „Ion Antonescu. Destinul unui Mareşal al României” (Craiova, Fundaţia-Editura Scrisul Românesc, 2012) nu reprezintă o inspiraţie de moment. Ea este rezultatul unei analize personale şi istorice aprofundate. După ce a absolvit, în 1984, Facultatea de Drept a Universităţii „A.I. Cuza” din Iaşi, şi-a definit şi concretizat aspiraţii conexe studiind şi istoria. A terminat Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti în anul 2000. Atunci şi-a obţinut licenţa cu teza „Mareşalul Ion Antonescu în faţa justiţiei, între adevăr şi mistificare”. Ulterior, a publicat împreună cu Gheorghe Buzatu şi Ioana Panagareţ o carte despre „Procesul şi execuţia Mareşalului Ion Antonescu”.

Continuă să citești →

Mihai Uţă: Cum ni se adresează Maimonide

de Ştefan Vlăduţescu

În cadrul proiectului său de recuperare şi promovare a valorilor filosofiei româneşti, dr. Adrian Michiduţă retipăreşte ediţia princeps a monografiei din 1935 lui Mihai Uţă dedicată lui Mose Maimonide. Cartea (Mihai Uţă, „Mose Maimonide”, Craiova, Editura Aius, 2011) se constituie într-o ediţie critică şi se bucură de un pertinent studiu introductiv, de note şi bibliografie întocmite de editor. Iniţial, Mihai Uţă publică în două numere succesive din revista „Atheneum”, 3 şi 4, din 1935, două studii „Maimonide” şi „Filosofia lui Maimonide”. În acelaşi an, întrucât se împlineau 800 de ani de la naşterea lui Mose Maimonide (1135-1204), el conexează şi completează articolele, tipărindu-le drept studiu, la Editura Alexandru Pasere.

Continuă să citești →

Radiografia unei zile de mai, de Cristian Meleșteu, Editura Cartea Românească, București, 2012, 204 p.

(…) Cristian Meleșteu se apropie de Marin Preda prin realismul crud, de Fănuș Neagu prin fantasticul și metafora autentice și de Nicolae Velea prin crearea de situații-șoc sau situații „sucite”. Dar tânărul prozator, care ține sigur și singur condeiul în mână, demonstrează pe tot parcursul acțiunii că e stăpân și este el însuși. Ion Lică-Vulpești

Radiografia unei zile de mai e o carte bizară (al cărei final nu-l anticipezi) întrucât nu se poate măsura cu instrumentele teoriei literare, nu se încadrează în categoriile studiate, poate fi o cronică: politică, a unui eveniment excepțional, a lumii afacerilor, a unor experiențe erotice sau sexuale. Pentru a scrie, în ziua de azi, într-o perioadă a tranziției, trebuie să scrii despre altceva sau să scrii altcumva. Și, spre fericirea noastră, a cititorilor, Cristian Meleșteu știe foarte bine să facă acest lucru. Marin Ioniță