https://blog.revistaderecenzii.com
Una dintre cele mai vechi aşezări ale Doljului, comuna Seaca de Pădure se află la limita estică a Platformei Înalte a Desnăţuilui, perimetrul său întinzându-se între dealurile Covrea şi Somorele, iar știrile despre comunităţile umane îşi au începuturile în timpul domniei lui Vladislav al II-lea (1447-1456), pentru Veleni, şi a lui Radu Paisie (1535-1545), pentru Seaca de Pădure. Aceasta s-a mai numit Seaca Tânără, spre deosebire de Seaca Bătrână, denumire atribuită, Velenilor, când fiecare constituia comună separată. Răchita de Sus apare în documentele istorice începând din anul 1621, când domnitorul Radu Mihnea (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623) a dăruit satul lui Condea Postelnic.
Pendinte la început de Mănăstirea „Glavacioc”-Argeş, apoi de
Mănăstirea „Dintr-un Lemn”-Vâlcea, (…) până la secularizarea averilor mănăstireşti înfăptuită de Cuza, la 1863, comunităţile săteşti şi-au păstrat structura etnică, şi-au conservat datinile pe vatra lor și au răzbătut prin negura istoriei ca participanţi activi la toate evenimentele şi năpăstuirile prin care a trecut poporul român.
Independenţa naţională – ideal al tuturor românilor – a fost
susţinută de locuitorii comunei – de altfel, ca pe întreg spaţiul locuit de
români – prin toate mijlocele şi formele cunoscute. Pe prim plan s-a aflat
participarea cu arma în mână la Războiul de Independenţă din 1877-1878.
La sosirea de pe front, soldații-eroi au fost primiţi de oficialităţile comunei cu onoruri, iar aceştia şi-au prezentat distincţiile militare obţinute pe câmpul de bătălie. În localitățile lor, aceştia au istorisit ani în şir din bravurile lor în luptele din Balcani, întregind povestirile, adesea legendare, despre luptele cu turcii. Numele lor, devenit renume, au aureolat până în zilele noastre povestirile urmașilor.
Cei rămaşi acasă au sprijinit frontul prin munci prestate
la pădure, la tăierea şi fasonarea copacilor, la efectuarea de
transporturi spre Calafat şi Poiana Mare, prin colectarea de ofrande pentru soldaţi şi răniţi, deviza „Scamă pentru răniţi” având un larg ecou.
La Războiul de Întregire a Neamului (1916-1919), comuna a dat un tribut de peste 100 de vieţi eroice. Spre slava lor, pe teritoriul comunei au fost ridicate monumente trainice care să le perpetueze numele şi fapta spre pilda generaţiilor viitoare. Unul dintre acestea a fost înălţat pe timpul
Regelui Ferdinand „Întregitorul”, cu ocazia reamenajării Fântânii „Pârlita”, (Probabil, Fâtâna Bisericii din Satul Pleana) în jurul căreia încă se mai aflau „conace” (bordeie) ale sătenilor din toate satele comunei, care populaseră cândva satul Pleana şi care se strămutaseră, după reforma agrară din 1864, în actualele Veleni, Seaca de Pădure și Răchita de Sus. Altul, datând din aceeaşi perioadă, 1924, a fost amplasat în centrul comunei, lângă biserica din Seaca de Pădure.
Totodată, la şcolile de pe raza comunei, au fost expuse tablouri cu înscrisuri la adresa acestora, iar în biserici, ani la rând, preoţii le-au
pomenit numele în timpul liturghiilor. La serbările de sfârşit de an şcolar, la care negreşit luau parte şi foşti participanţi la război, de regulă din familia elevilor cu care aceştia se mândreau, premiantul clasei era răsplătit şi cu a i se fi făcut cinstea de a fi recitat o poezie despre un erou al a lor răscolitoare: Neatârnării sau al Întregirii/Neamului.
La Şcoala din Satul Nou, „Tabloul celor 19 eroi” pe care i-a dat
satul era însoţit de versurile poetului Constantin Begu, pe care le redăm în continuare pentru frumuseţea lor răscolitoare:
„Dormiţi în pace, scumpi eroi,
La sân de câmp smălţat de flori,
Sub cetina de brazi cărunţi,
Pe vârf îngândurat de munţi!
Dormiţi prin dealuri şi prin văi,
Jeliţi de vânturi, şi de ploi,
De freamăt dulce de păduri,
De coruri de privigheturi!
Mişcaţi de gestul vostru sfânt,
Nu vom uita nici în mormânt
Că jertfa mare pe Pământ
Nu s-a făcut de când e lumea
De omul fără dor şi gând,
Iar lupta pentru libertate
Şi pentru-a lumilor dreptate
E-a celor buni, a celor drepţi,
A voastră, a celor morţi.
Decât o viaţă în nevoi,
Jurăm că vom muri şi noi
Cu moarte sfântă de eroi!”
Versurile pot fi apreciate la fel de înălţătoare ca cele dedicate
de Petru Dulfu Eroilor de la Plevna, prin care prevestea marele act istoric al Unirii celei Mari, de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, care se găseau scrise pe o tablă tricoloră ce se odihnea permanent în faţa elevilor:
În cadrul bisericilor, al şcolilor şi al căminelor culturale din comună era ţinută o evidenţă cu „Fiii satului”, adică cei care s-au distins prin fapte care făceau cinste comunităţii, în care Eroii ocupau un loc de cinste, ceea ce echivala cu „Cartea de Onoare” a unei comune de astăzi.
Familiile celor pieriţi pe câmpul datoriei împlinite i-au comemorat
pe Eroi întotdeauna cu cele orânduite de datina străbună (la sărbători, la cimitir, în biserică), iar la Înălţare, în fiecare an, în curtea bisericii erau prăznuiţi, cu participarea preotului, uneori însoţit de un înalt arhiereu.