Se răvășea sufletul când ea vorbea și plângea cerul când mă trata cu tăcere. Tăcerea ei se auzea atât de tare și mă durea să privesc aceeași tristă privire în fiecare zi. Zilele părăseau calendarul și ea dispărea cu fiecare zi. Nopțile dormea, când pentru noi, somnul nu exista, iar zilele, și le petrecea afară, râzând, dar nu cu mine. Simțeam cum ființa pe care o cunoscusem în prima zi se pălea sub ochii mei, fără însă a se plânge, fără a arăta că vrea să plece. O vedeam cum se prefăcea că se bucură să mă vadă, o vedeam cum își ascundea tristețea din privire, o vedeam altfel și sufeream..

Îmi amintesc prima zi când ne-am întâlnit oficial, nu doar din trecere. Farurile aprinse așteptând-o, pentru că dorise să se lase așteptată. Lumina farurilor reliefa o siluetă ce se apropia nu grăbită, ci grațioasă cu atitudinea ce nu știam că-mi plăcuse până atunci. Buzele întredeschise, o mână trecută ușor prin păr și o privire ademenitoare. Urcă în mașină și de atunci, am descoperit atât de multe la ea. Am descoperit cum o fată de o asemenea adrenalină și comportament vulgar poate fi întruchiparea celui mai frumos zâmbet și celor mai înduioșători ochi, cum te poți îndrăgosti la 25 de ani ca un adolescent de o fetiță ca ea. Găsisem sentimente în cineva căreia credeam că nu-i voi face față, căreia credea și ea că nu-i voi face față, în cea mai mare provocare ce s-a dovedit a fi cel mai mare adevăr pe care îl spusesem. Nu o iubisem, fiindcă iubirea ar fi ucis-o, mai ales că se temea de asta. Mi-a cerut să-i spun că nu mă voi îndrăgosti de ea și am crezut că nu va fi greu, dar uh! s-a dovedit a fi inevitabil.
Și acum, după ce am iubit-o, a început a se păli ca o floare care odată tăiată, se usucă și moare. Fără să se plângă, fără să țipe că nu mă mai vrea, doar tăcută îmi striga că nu mai poate. Și eu o auzeam și mă durea sufletul s-o văd așa, astfel am decis sa îi dau drumul. Captivitatea o omora, chiar daca nu spunea asta, eu știam. Știam după zâmbetul ei, după privirea ei.. Ajunsesem să o cunosc când suferă, când ar vrea sa plângă, dar se abține, când ar urla, dar vorbește calm.. Știam totul despre fericirea ei, pentru că o facusem să simtă asta, până i-am zis c-o iubesc și iubirea a ucis-o, dar știam puțin și despre ceea ce o făcea nefericită, iar ce avea nevoie ea nu eram eu, chiar dacă îi eram drag, era libertatea. Am decis s-o părăsesc pentru că știam că-i fac rău, dar nu i-am spus niciodata de ce am părasit-o. Știam că nu mă va lăsa pe mine pentru fericirea ei. Era miloasă, nu ar fi ales niciodată să mă rănească pe mine, chiar dacă asta presupunea nefericirea ei. Mă iubea, dar iubea să fim doar așa, nu să mă iubească cu adevărat. N-am înțeles-o niciodată. Niciodată nu mi-a cerut nimic, zicea că are nevoie doar de mine și îmi spunea că voi înțelege asta într-o zi. Cred ca acum am înțeles, tocmai acum. Nu a vrut amintiri, amintirile o distrug, o seacă de puteri. Sunt sigur că acum se consumă, așa e felul ei. O zi, două, săptămâni, ani, dar știu că s-ar fi consumat mai rău cu mine, de asta am decis că e mai bine să își găsească în altcineva alinare, așa cum și-a găsit și la mine cândva.

Disperarea mi se cunoștea ușor pe fața îmbătrânită de durere. Cunoșteam fiecare părticică din mine și mă durea cu atât mai tare să cunosc cauzele tristei suferințe. Treceau amintirile clar prin fața ochilor pătrunși de ceață. Treceau și dureau, iar atunci, picături de apă strânse se scurgeau ușor pe față până ce se golea și ultima părticică de suferință. Tânără eram, dar parcă mă îmbătrâniseră și casa, și oamenii. Parcă oriunde mă aflam și cu oricine eram, era doar oriunde și oricine, niciodată ceea ce-mi doream.
Așa m-am decis să plec. În urma suferinței, am încetat să mai am legături aprinse cu oamenii. Pur și simplu i-am părăsit, iar ei m-au privit ca pe un ultim om de care le-ar păsa. Așa am și ajuns: ultimul om de care să le pese oamenilor. Privirea lor avea alura așteptărilor că eu voi pleca. Oricât încercau să arate uimire,  ochii lor stinși spuneau clar „Știam că vei pleca cândva.” Aceeași față am și eu când oamenii mă părăsesc. Oare pe ei îi cuprinde remușcarea așa cum mă distruge pe mine seară de seară?