Colibele ca artă arhetipală 

Dacă aş crede că pe lume nimic nu este întâmplător, aş putea afirma că întâlnirea mea recentă cu Cristian Medeleanu în Canada la ediţia a 49-a, de la Hamilton, a reuniunii intitulate Săptămâna Internaţională a Culturii Române, în aerul acela tare şi proaspăt de vibraţie naţională de la Câmpul Românesc din Ontario, a fost preludiul colaborării noastre şi şansa primei lui cărţii, La Colibe, de a fi publicată la Sibiu, miraculosul oraş european.… Cei care îl cunoşteau deja pe tânărul autor mi-au mărturisit că în societatea românilor canadieni Cristian Medeleanu face o figură cu totul aparte ca trăire patriotică. Moț, născut la Brad, judeţul Hunedoara, autorul cărţii La Colibe s-a construit pe sine într-un mod special, printr-o căutare sinuoasă, multidisciplinară.

După ce a absolvit Facultatea de Construcţii,Timişoara, urmând la Universitatea din Bucureşti Facultatea de Sociologie, explorează un cu totul alt domeniu, înscriindu-se la IEDC Bled School of Management, în Slovenia, interesat de programul Executive MBA şi continuând la York University deschiderea pe care i-o dădea la Schulich School of Business, Toronto, programul MBA. Nimic din aceste perspective inginereşti-economice nu anunţau un scriitor, cum autorul nici nu ţine să se considere. Şi totuşi. Cele câteva zeci de articole în care şi-a formulat opinii la ziarul “Observatorul” din Canada şi la “Active News” din România l-au făcut prezent, ca o conştiinţă vie, nu în ultimul rând un intelectual devotat limbii şi culturii române. Stabilit în 2004 în Canada, căsătorit, tată a doi băieţi, Cristi Medeleanu lucrează în Toronto la Ministerul Sănătăţii şi este tot mai convins că noi, românii, avem destule de spus în corul naţiunilor. Plănuieşte să se repatrieze în țară în următorii ani. Ceea ce gândeşte sociologul manager aflăm din cartea abia încheiată şi intitulată atât de neaşteptat La Colibe. Pe parcursul lecturării romanului, îţi dai seama că sensul comun al cuvântului „colibă” trebuie înlocuit cu cel de cadru toponimic, matriţă istorică pentru cee ce era locuinţa paleolitică, neolitică, cea daco-getică, medievală şi cea crişană care ne apropie de epoca modernă. Totul pare a fi o joacă serioasă a lui Gheorghe Achim, profesor de istorie, care îşi înţelege misiunea didactică într-un mod cu totul special, punând în legătură dărnicia acelui plai al lumii moţilor cu universul lăuntric al cugetării sale. Pentru că trăieşte în perioada când se impune în învăţământul naţional “săptămâna altfel“, el ţine să experimenteze pentru propria desluşire dar neprecupeţit şi pentru generaţiile de elevi şi dascăli care îi urmează pilda o edificare retrospectivă cu trimiteri la condiţia spirituală a strămoşilor şi cu o proiecţie asupra artei originare a fiecărei culturi. Un întreg perete al colibei neolitice este acoperit de figuri ce refac ”caracterul dual al lumii“, în stilul Cucuteni, ilustrând Pământul şi nemărginirea, rodind sub imboldul zeiţei Fecundităţii. Totul este rodul unui program urmat cu consecvenţă de către autorul ingeniosului proiect. ”Semnele pictate vor păstra forma ceramicii cucuteniene, însă dimensiunile şi aranjarea lor veneau din fantezia profesorului de istorie.” Tăbliţele de la Tărtăria simbolizează zorii scrisului omenirii. Desigur că acei oameni nu puteau fi doar nişte barbari, din moment ce izbuteau să combine “într-un mod fericit culoarea cu geometria.” Colibele profesorului Achim nu sunt un muzeu, ci un mod de a reconstitui “ o frântură din felul în care trăiau strămoşii noştri.”, îndeletnicindu-se cu olăritul, ţesutul şi alte meşteşuguri asemenea. Interesantă ca viziune ne apare Coliba daco-geţilor, care este un spaţiu al educaţiei, aşadar are pereţii plini cu cărţi. Aceasta este denumită chiar coliba cărţilor, ilustrând grija pentru suflet şi nemurire a străbunicilor noştri din epoca preromană, căci primatul sufletului asupra trupului era axa religiei daco-geţilor. Cristian Medeleanu nu-şi îngăduie fantezii tipice genului beletristic, ci rămâne în legătură cu marile minţi româneşti ale domeniului, Simion Mehedinţi, Vasile Pârvan etc. Captivant joc şi plăcută lectură, în care ariditatea textului ştiinţific este risipită cu un simţ al măsurii binevenit. Aşadar, o carte în care notaţia etnografică glisează în naraţiune cu un firesc neaşteptat, fără ca latura ştiinţifică să se altereze şi fără ca proza să-şi piardă calitatea intrinsecă. Mai rar un asemenea caleidoscop al tradiţiilor de la preistoria neamului la contemporaneitatea strictă, ilustrată prin ritualul naşterii pruncului. Citind, te prinzi în jocul lui Gheorghe şi al Anei, iar alternarea pasiunii cu care sunt pictaţi în mărime naturală regele Burebista şi Deceneu, pentru care ia ca model pe Arsenie Boca, acel moţ de lângă Brad ca obârşie, cu evenimente familiale definitorii dă farmec paginilor cărţii. Nu am găsit nicăieri un asemenea poem închinat procreării ca prima naştere a Anei, ritualizată atât cât trebuie spre a ilustra continuitatea neamului. Fără îndoială că viaţa fătului este explicitată cu acelaşi har cu care se narează edificarea colibelor. Copilul cântă în burta mamei. Sub raport emoţional, perioada gravidiei este una dintre cele mai reuşite din întreaga carte, realitatea făcând casă bună cu visul în care apare un solomonar. Epopeea fătului răzbind spre lumea cu dor prin trecerea pe o punte, spre a ieşi în faţa Soarelui pe poarta lumii este prezentată cu o intuiţie sensibilă. Cea chemată prin tradiţie să înfăptuiască ritualul este moaşa Mărie, care după ce înomeneşte pruncuţul, îngroapă la rădăcina prunului sălăşelul şi căiţa pruncului, de la un loc cu cişcaneul, astfel ca “rămăşiţele sacre ale previeţii fătului“, adică apele în care se formase, să fie îngropate la loc curat, adică la rădăcina unui pom roditor. Este momentul proorocirii Măriei, ca pruncul să fie “rodnic, sănătos şi bogat!“ Ritualul continuă, astfel că în scenariu intră un coş de nuiele acoperit cu pânză albă şi apa fiartă în oală nouă, aşa ca “glasul copilului să sune frumos“, troaca de lemn primenită la cişmea şi fiartă în oala cea nouă.

Adesea cercetătorul cu veleităţi de arhitect şi etnograf se dezlănţuie, rupând toate zăgazurile speciei literare care este romanul, şi atunci citim descrieri legate de pictarea colibelor de către pasionatul istoric Achim Gheorghe, care apare înzestrat cu acribia amănuntului particularizant, ca în fragmentul următor, un exemplu între multe altele:”Dintre podoabe, se remarcau zugrăvelile după piese din argint filigranat găsite în necropole carpice şi daco-romane, fibule, pandantive în formă de coşuleţ şi mărgele-butoiaş. Încheie această jumătate de perete cu o pictură reprodusă după un colier de aur cu agate negre cilindrice-găsit în zona Drobetei şi datat în veacul al III-lea-, în prelungirea căruia se imagina un medalion reprezentând, în relief alb pe fond negru, lupta dintre Hercule şi Cerber.“ Istoricul Achim realizează un adevărat maraton al pictării colibelor, el implicând şi alţi parteneri de pasiune artistică. Ba, de la un punct este prezent la faţa locului chiar şi pruncuţul lui, Ilie, căruia i se cer păreri despre frumuseţea chipurilor de împăraţi romani. Aceştia urmează etapa pictării regilor Daciei. Autorul este un iniţiat, care cunoaşte provenienţa, semnificaţia fiecărui detaliu şi locaţia actuală a pieselor descrise. De aici şi riscul de a aglomera paginile cu termeni tehnici mai puţin cunoscuţi şi care nu pot ambiţiona să poarte emoţia cititorului. Când eşti gata să te sufoci în detalii arhitecturale, eşti aruncat într-o pagină de reală poezie a simţirii, ca de acolo să faci un salt în etnografie şi de acolo eşti întors din nou pe teren istoric. Alternare care te fereşte de plictis. Aşadar, un melanj de specialitate ştiinţifică şi fantezie literară, pe un teren comun, care nu ştiu să fi coabitat vreodată în paginile aceleiaşi cărţi. Aceasta este şi noutatea, ineditul proaspetei apariţii.

Gheorghe este un alterego al autorului, cel neplecat peste ţări şi mări, ci rămas statornic la datorie în glia moţească. Scrierea acestei cărţi este modul de a se privi în oglindă a lui Cristian Medeleanu, o refulare a condiţiei lui funciare de român care receptează istoria ţării, trăieşte în ritmul ei, cu o conştiinţă aprinsă, neînduplecată de depărtările care l-au înghiţit doar fizic, temporar, nu şi mintal. A scrie cu fantezie istorică devine pentru el un mod de a fi oricum şi oriunde aproape de ai săi. Cristian Medeleanu face o pedagogie a istoriei, căci pictarea pereţilor de la cele cinci colibe devine pretext pentru un remember cu target major, neoprit doar la ocazia expunerii muzeistice a unor obiecte specifice vieţii străbunilor, ci şi “arătând măiestria, puterea creatoare şi bunul gust al culturii daco-geţilor.” Plimbarea în zig-zag prin istorie a lui Cristi Medeleanu are temeiuri locale de nezdruncinat. La Liceul “ Avram Iancu” din oraşul Brad Arsenie Boca a sădit un gorun alături de statuia lui Crişan, care devine reperul unei colibe în complexul lui Gheorghe Achim. Picturile pereţilor de colibe îl obligă pe istoric la chintesenţierea personalităţilor şi faptelor consemnate în timp, căci nu altceva fac chiar ele acolo, în preajma casei profesorului, dar desigur, într-un alt mod. Autorul îşi încearcă abilitatea scriitoricească de portretist în cuvinte fără să se aventureze în fantezii riscante. Episodul Unirii îi îngăduie rememorarea tuturor personalităţilor care au contribuit de-a lungul secolelor la acest act politic plenar şi astfel va picta pe cei 30 de fii ai Unirii celei Mari, care au contribuit la realizarea “României dodoloaţe”, în cunoscuta expresie blagiană.

Un deliciu al cărţii de debut a lui Cristian Medeleanu este, sub raport lingvistic, folosirea regionalismelor lumii în care autorul s-a născut şi spre care se reîntoarce din depărtate zări de pământ canadian cu aceeaşi nestrămutată iubire. Dar mulţumirea acelei inedite înfăptuiri era mai ales una de ordin didactic: ”Gheorghe era mândru de colibele lui! Clădise pe platoul din deal un lăcaş de întemeiat şi crescut spirite cum nu se mai auzise şi văzuse vreodată prin locurile acestea. În colibele lui neinstituţionalizate, depărtate de înrâurirea orânduirii vremurilor, se făceau oale de lut, se ţesea şi cosea. Se citea, învăţa, picta şi, mai cu seamă, se putea vorbi liber! Aproape că-i venea a spune că născocise un perpetuum mobile unde îndeletnicirile tradiţionale, curgerea scenelor istorice şi pictura nu încetau niciodată. Pereţii colibelor, aceste table albe pe care se putea scrie şi picta în culori istoria ţării, erau piatra de temelie a născocirii profesorului, care ţintea să răspândească în Ţara Zarandului şi-a Moţilor, în toate “ţările”, dragostea pentru istorie şi frumos.” Năstruşnicia profesorului arată că nu doar copiii ci până şi dascălii se pot juca uneori. Colibele arhetipale ale lui Cristian Medeleanu augmentează ideea atât de energic formulată de istoricul Nicolae Iorga, anume că “Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul este ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii”.