CONFRUNTARE DE IDEI

(Fragment din romanul PARFUMUL DE LAVANDĂ, Ed. Autograf MJM, 2014, Craiova, autor Ion R. Popa)

    

            Manu şi Marcu îşi dăduseră întâlnire „pe pod”, în capătul uliţei pe care aveau să ajungă la casa învăţătorului. Peste drum, puţin mai spre centrul satului, se afla prăvălia boierului, iar vecin cu acesta, Victor Bârsănescu, „patronul” fabricii de ţiglă şi cărămidă. La răsărit de curtea acestuia, se întindea altă incintă a boierului, unde avea o presă de ulei, o pivă, un darac, garajul propriului automobil, adăpostul celor patru batoze cu locomobilele lor şi al celor două tractoare. La concurenţă cu Victor Bârsănescu, în ultimul timp, boierul înjghebase şi el o instalaţie de făcut ţiglă din ciment şi alta pentru cărămidă, dar toate lucrau numai când aveau comenzi.

            Când s-a apropiat, Manu a observat că Marcu îl aştepta, dar nu „pe pod”, unde băncile erau scăldate în soare, ci peste drum, unde se revărsa umbra unui nuc uriaş, a cărui coroană se întindea până la jumătatea şoselei. Manu s-a oprit pentru a-l aştepta pe Marcu să se ridice şi să apuce împreună calea pe uliţă, dar s-a trezit invitat de acesta:

            -Vino şi mai ia loc lângă mine, fiindcă a intervenit ceva neaşteptat.

            -Ce anume? a întrebat Manu contrariat, în timp ce dădeau mâna şi se aşeza lângă Marcu, pe scaunul de la poarta lui Victor Bârsănescu.

            -Îi aşteptăm pe sora şi cumnatu.

            -Zău? Când au venit?

            -Aseară, şi sunt bucuroşi să stea de vorbă cu cât mai multă lume. Încă nu mi-am dat seama ce urmăreşte cumnatu. O vrea să afle starea de fapte ori să desfăşoare propagandă comunistă.

            -Poate fi şi una, şi alta. Întâi cunoaşte starea de spirit, apoi acţionează în cunoştinţă de cauză, ca să nu se trezească alungat cu pietre, cum s-a mai întâmplat cu alţii.

            -Ar fi posibil, dar, cum l-am văzut de avântat, nu cred să aibă atâta tact.

            -Poate că el nu, dar acţionează conform instrucţiunilor primite de la şefi sau de la forurile lor conducătoare. Nu ai văzut ce hotărâri au luat şi cum s-au manifestat în ultimul timp?

            -S-ar putea să ai dreptate, a zis Marcu, cu gândul dus departe şi privind în zare.

            Auzind glasuri la poarta lui, Victor Bârsănescu şi-a făcut apariţia lângă banca adumbrită de propriul nuc. Manu a părut cam surprins de ţinuta lui: mic de statură, cu straie ţărăneşti, încălţat cu cipici, cu o curea lată peste mijloc deşi avea şi bete, cu perciuni până sub bărbie, care, credea el, îi confereau mai multă autoritate între săteni. A strâns mâinile celor doi, apoi s-a plâns că are dureri de dinţi, deşi mai scosese doi cu o zi înainte.

            -Ce bine îmi pare că vă văd! le-a zis el sincer. Voi v-aţi fi întâlnit pe-acolo, de-aţi venit împreună?

            -Şi noi ne bucurăm de fiecare chip cunoscut care ne iese în cale, cu atât mai mult pentru dumneata, care întotdeauna ai avut un zâmbet şi o vorbă bună pentru noi, „cărturarii”, cum ştiu că ne-ai numit cândva pe cei plecaţi la şcoli. Dar să ştii că nu am venit împreună. Eu am ajuns mai înainte, el abia acum două zile, fiindcă aşa i-au dat concediu, l-a lămurit Manu.

            -Cum e pe-acolo? Aţi văzut vreun comunist? Că doar de-aia v-a dus regimul la hotar, ca să vă ţineţi la ei, ca să nu dea năvală, a glumit el.

            Cei doi s-au privit şi au început să râdă.

            -Nea Victore, mă dezamăgeşti! Eu te ştiam bine informat. Uite, ţi-ai pus şi aparat de radio, a replicat Marcu, arătând cu mâna spre antena care pornea dintr-un stâlp înalt de lângă poartă, traversa curtea până la altul, aflat în grădină.

            -Lasă că ştiu eu! Într-un fel glumeam, dar misiunea voastră asta este, cum vă spusei. Fiecare lucrează cu arma lui, unul cu buchea, cu învăţătura cărţii, altul cu legea în slujba liniştii şi ordinii. Este?

            -Poate că ai dreptate, dar comuniştii să nu crezi că stau ca la expoziţie, a intervenit Marcu.

            -Ca şi pe la noi, bag seama. Se văd doar faptele sau, mai bine zis, urmele faptelor săvârşite necugetat, a confirmat Victor.

            În timp ce discutau, nu au observat când s-a apropiat de ei Filoteia – Teia sau Tia, cum îi ziceau în sat şi în familie – sora lui Marcu, şi Stoica Sălcianu, soţul ei, caracterizat de Victor mai târziu ca fiind „un… bondoc, înghesuit sub o şapcă, guraliv şi pus pe harţă, de-i ieşeau scântei din priviri!”

            -Să ştii şi dumneata că niciun comunist adevărat nu este necugetat şi nici cum îi arată guvernanţii. Ei îi prezintă poporului în acest fel, pentru a-l înspăimânta, aşa cum unele mame îi sperie pe copii cu balaurul cu şapte capete sau cu căpcăunii, a încercat să le explice Stoica în timp ce dădea mâna cu fiecare.

            -Dar la Tatar Bunar ce-au făcut? Aci a fost mâna lor, i-a reproşat Victor.

            -Tocmai aia-i buba! Ai căzut şi dumneata în capcana guvernanţilor şi nu ai crezut că poporul muncitor de-acolo nu mai putea suporta asuprirea imperialistă şi s-a ridicat împotriva administraţiei româneşti.

            -Domnule Stoica, mă sperii cu ce spui. Mă gândesc la Mitru, dar ţi-aş zice eu câteva de n-ai măi da pe-aici, şi a luat-o spre poartă.

            -Nu pleca, fiindcă nu terminai, şi l-a prins de mânecă. Dacă era mâna comuniştilor, s-ar fi ridicat toată ţara, pentru că aşa este prevăzut în planul lor. Un regim nu se răstoarnă cu o mână de oameni ca să instaurezi altul, al muncitorilor şi ţăranilor, ci cu întreg poporul muncitor! şi a ridicat arătătorul, semn că a enunţat o teză valoroasă.

            -Cu Mitru, socrul dumitale, ai vorbit d-astea?

            -Da, însă, ca şi dumneata şi mulţi alţii, nu crede în puterea muncitorească-ţărănească.

            -Şi te mai lasă să-i calci bătătura? Eu, de-aş fi în locu’ lui, nu aş vrea nici să te mai văd!

            -O să vină timpul să ne căutaţi.

            -Când? La… Sfântul Aşteaptă? şi iar s-a îndreptat spre poartă.

            -Atunci când tot ce aveţi voi cei bogaţi va aparţine poporului muncitor care a agonisit avuţia asta, a apucat să mai zică Stoica făcând şi câţiva paşi în urma lui Victor, care trântea poarta în urma sa.

            Manu nu asistase niciodată la o scenă de felul acesta. Nici Marcu, dar acesta citise destule rapoarte cu întâmplări asemănătoare şi urmate de scandal. Totodată, Manu o privise atent pe Teia în timp ce vorbea Stoica şi a rămas surprins de admiraţia şi atenţia pe care aceasta i le acorda soţului său.

            Marcu l-a prins de braţ pe Stoica şi s-au îndreptat cu toţii spre casa lui Crângaşu, atrăgându-i atenţia cumnatului:

            -Fii mai reţinut în tot ce spui! Oamenii de la sate nu privesc cu ochi buni propaganda voastră.

            -Trebuie să le deschidă cineva capul. Până acum au ascultat doar balivernele guvernului, a ripostat Stoica şi, totodată, şi-a eliberat braţul. Dacă noi nu avem acces la mijloacele de răspândire în popor a ideilor noastre şi nu putem organiza întruniri, trebuie să desfăşurăm munca politică în felul ăsta, de la om la om.

            Când au ajuns la poarta lui Crângaşu, aceasta a şi fost deschisă din interior de Iulia, fiica cea mică a învăţătorului, de parcă ar fi aşteptat acolo de mult timp. Apoi au venit Dora şi Victoria. Marcu a făcut prezentările şi au înaintat spre verandă.

            -Eu parcă aş rămâne aici, tuşă. Îmi place mireasma fânului proaspăt cosit, a optat pe neaşteptate Teia.

            -Este puţin. A adus Sile ca să aibă pentru vacă şi cai, în zilele când nu sunt scoşi la păscut.

            -Ba eu aş rămâne aici, s-a exprimat Stoica, în momentul când au ajuns la capătul monumentalei scări, în grădinuţa de sub umbra celor doi pini frumoşi.

            -Noi putem să vă punem o masă aici, dar când s-o iuţi soarele, va fi căldură mare. Aşa că, tot sus, pe verandă este mai bine, i-a convins Dora.

            Au urcat cele unsprezece trepte, au pătruns într-o sală cât lungimea casei şi de o lăţime apreciabilă, împodobită cu perdele şi draperii, care nu lăsau să pătrundă căldura amiezii. La unul din capete, pe o măsuţă, un radio transmitea muzică de Ion Vasilescu. În rest, mai erau o masă cu scaune, o canapea, iar pe pereţi, tablouri cu peisaje de pe Valea Oltului, unde familia Crângaşu mergea adesea în concediu, ori cu grupuri de ofiţeri şi soldaţi, cu care învăţătorul, ofiţer în rezervă, participase la campania din Ungaria.

            La un moment dat, Manu s-a trezit lângă Victoria şi nu-i venea să creadă. Şi-a adus aminte că o cunoscuse cu un an înainte şi că era elevă la normală, dar acum era mult schimbată, crescuse, devenind o adevărată domnişoară.

            S-au aşezat la una din mese, pe care se afla un atlas istoric, cu care Marcu şi-a făcut îndată de lucru, începând să-l răsfoiască. Apoi s-a oprit, a scos stiloul şi a scris ceva pe o pagină lucioasă de pe dosul unei hărţi.

            Stoica s-a apucat să studieze tablourile de pe pereţi şi, când a ajuns la cele cu imagini militare, a cerut ajutor:

            -Poate cineva să mă ajute să înţeleg ce reprezintă astea?

            S-a oferit chiar Teia, soţia sa.

            -Este unchiul Sile în timpul războiului, şi l-a indicat cu degetul între camarazii săi.

            -Dar parcă aici scrie un… nouă sute nouăsprezece, iar războiul s-a încheiat pe unsprezece noiembrie, la Compiegne, în nouă sute optsprezece. Asta înseamnă că unchiul tău a participat la înfrângerea sovietelor ungare şi a armatei revoluţionare condusă de Bela Kun, care urma să facă joncţiunea cu armatele sovietice din Rusia şi Ucraina, pentru a fi eliberat toate popoarele din Europa de sub asuprirea burghezo-moşierimii, a concluzionat Stoica.

            -Hai că ai ajuns prea departe. Noi am venit aici ca să ne distrăm, oamenii ne-au primit nemaipomenit de bine, iar tu te găsişi cu observaţii de tipul ăsta. Îmi părea rău că soţia nu se simţea bine şi rămase acasă, iar tu vrei să-mi pară rău că venii? a încercat Marcu să-l înduplece.

            -Nu, dimpotrivă! Eu vreau să te conving şi pe tine ca, dintr-un apărător al regimului, să devii omul nostru băgat între ei, să fii de partea mea în toate confruntările de clasă ce vor urma!

            -Eu să fiu de partea unor pierde-vară ca tine?! Ce îndrăzneală pe tine! Se vede că mă cunoşti doar de ieri, a ripostat Marcu cu un gest de lehamite, sub privirile curioase ale lui Manu, la rându-i, sub atenţia celor două surori.

            -Nu te grăbi şi nu te alarma! Eu nu sunt la comunişti şi nici la fasciştii ăia de social-democraţi. Eu mi-am pus viaţa doar în slujba celor ce muncesc în fabrică sau pe ogor. Eu sunt la „Bloc…”, o organizaţie de luptă a muncitorilor şi ţăranilor care au devenit conştienţi de forţa pe care o reprezintă împreună, o forţă care poate răsturna regimul fascist al naţional-ţărăniştilor şi al regelui.

            -Fii serios, nu mai vorbi prostii! Unde ai văzut tu regim fascist? a ripostat nervos Marcu. Blocul vostru este masca sub care se ascund comuniştii dirijaţi de la Moscova!

            -Regimul de azi, pe care-l aperi, este ca şi cel întemeiat de Mussolini în Italia, cu care guvernul român a întemeiat relaţii de amiciţie printr-un tratat semnat în urmă cu cinci ani, pe când cu marea putere de la răsărit, de la care a răpit teritorii, continuă să se afle în stare de război. Acum cred că îţi dai seama împotriva cui este îndreptat acest tratat, nu? De fapt, ca şi celelalte semnate cu mari puteri imperialiste.

            -Spune-mi, te rog, un singur moment din istorie în care armata română a atacat o ţară pentru a-i răpi teritorii! a mers mai departe Marcu.

            -Păi altfel cum a cucerit Transilvania, Banatul, Basarabia, Bucovina, Cadrilaterul?

            -Astea erau pământuri româneşti şi au fost ajutate să se desprindă de sub stăpânirile imperiilor deja prăbuşite şi, din câte ar trebui să ştii, prin hotărâri ale unor mari adunări populare reprezentative, s-au unit cu patria-mamă, ceea ce au statuat, la rândul lor, tratatele de pace.

            -Dar în Ungaria ce au căutat armatele române? s-a înfuriat Stoica.

            -Au ripostat atacurilor din Transilvania ale lui Bela Kun…

            -… care voia să o elibereze, fiind înrobită de statul român.

            -Transilvania, ştii bine, are o populaţie românească cu o majoritate covârşitoare şi aparţine de drept şi de fapt statului român, aşa cum au hotărât reprezentanţii ei la Alba Iulia şi a consfinţit conferinţa de pace. Prietenul tău, Bela Kun, venea să lovească în libertatea românilor, folosind o armată de adunătură, a argumentat Marcu aprobat de Manu.

            Dinspre antreu a apărut Dora cu o tavă încărcată de prăjituri, dulceţuri, urmată de Victoria care purta altă tavă, cu cafele.

            -Vă rog să vă serviţi fiecare cu ce doriţi! Până la masa de prânz o să mai aşteptăm, ca să vină şi Sile. Teia, te rog pe tine să faci pe gazda, că Victoria şi Iulia mă mai ajută pe mine la bucătărie.

            Atent la disputa celor doi, Manu nu observase plecarea Victoriei dintre ei, şi acum a tresărit la vederea acesteia.

            Primul care a servit de pe masa rotundă de alături, a fost Stoica, urmat de Teia, care i-a îmbiat şi pe ceilalţi.

            -Dacă nu mă înşel, acum tatăl tău este primarul comunei? a făcut Teia remarca în momentul îndemnului adresat lui Manu.

            -Întocmai! Spre ruşinea mea, nici eu nu te mai cunoşteam, a confirmat Manu cu amabilitate.

            -Unde eşti cu postul? Din câte ştiu eu, eşti învăţător deja, nu?

            -Până acum am fost la Ţagani, dincolo de Prut. Abia ce-am venit. Acum să văd ce mi-or oferi cei de la judeţ.

            -Vasăzică ai fost în teritoriile ocupate, nu? a intervenit Stoica.

            -Eu nu am văzut niciun regim de ocupaţie acolo. Dimpotrivă, am asistat la alegerea unui primar, cea mai democratică pe care mi-am închipuit-o vreodată. Oamenii se simt descătuşaţi, copiii lor vin la şcoală dornici de învăţătură şi să afle cât mai multe din trecutul poporului român, până aci mulţumindu-se cu ce le spuneau părinţii şi bunicii.

            -Da, dar mujicii de aci muncesc pe pământurile altora, pe când dincolo de Nistru se desfăşoară cu succes opera de aducere a familiilor ţărăneşti în marile gospodării colhoznice, unde devin stăpâni pe pământul pe care îl muncesc, a susţinut Stoica.

            -Dacă a căzut atâta fericire pe capul lor, de ce trec dincoace de Nistru, la noi? l-a combătut Manu.

            -Aceia sunt câţiva, trădători ai cauzei socialismului şi victime ale propagandei imperialiste, a găsit Stoica răspunsul obişnuit în asemenea cazuri.

            -Crezi că propaganda sovietică este mai prejos? Sunt convins că ştii: „Cine nu crede în aceasta dispare din comunitate”, fiind lichidat fizic sau deportat în Siberia, fiindcă în închisori nu mai au loc şi, oricum, „ar consuma pâinea poporului fără rost”, după cum s-a exprimat un om politic de-al lor, a intervenit Marcu.

            -Ăia sunt duşmani ai poporului şi au sentinţa dată de popor, a mai găsit Stoica o explicaţie fabricată.

            -Păi, la voi, cine nu poate să creadă în balivernele propagandei devine pe loc duşmanul întregului popor şi îl aşteaptă execuţia sau deportarea. Aş spune că e mai rău ca la fascişti. De fapt, ăia sunt de extremă dreapta, voi de extremă stânga şi parcă sunteţi la întrecere, a explicat Marcu.

            -Sunteţi ca două pagini ale aceleiaşi file de istorie zbuciumată, pe care o trăim de la un timp, a intervenit şi Manu.

            -Nu ne comparaţi pe noi cu fasciştii!

            -De ce? Fiindcă le-aţi luat-o înainte? Oricum, ei sunt principalii voştri colaboratori. Atât ei, cât şi voi v-aţi pronunţat pentru formarea unui nou om. De ce?  Cel de până acum nu vă mai trebuie? În loc să vă daţi voi după lume, vreţi ca toată lumea să se dea după voi! s-a aprins Marcu.

            -Noi doar arătăm calea pe care să păşească poporul muncitor pentru a scăpa de exploatare.

            -Poporul este mai deştept decât credeţi voi. A observat că drumul pe care îl indicaţi este o fundătură şi, de aceea, nu păşeşte pe acesta decât biciuit.

            -În Uniune s-au format sute şi mii de colhozuri prin libera înscriere a mujicilor şi acum duc o viaţă fericită, a insistat Stoica.

            -Poate te referi la „fericirea” celor care au dat ortul popii în timpul foametei, a fost ironic Marcu.

            -Foametea s-a înregistrat în rândul celor care nu intraseră în colhoz, a motivat Stoica.

            -Au fost şi din aceea, fiindcă le fuseseră luate toate mijloacele de existenţă, nu s-a lăsat Marcu.

            S-a auzit poarta. S-au uitat printre perdele, iar Teia a deschis uşa şi a privit pe sub coroanele pinilor.

            -Este unchiul Sile, a spus ea bucuroasă. Ştiaţi că eu am absolvit la Severin aceeaşi şcoală ca şi el?

            -Şcoala Normală, nu? a specificat Manu.

            -Întocmai! Sunt învăţătoare, ca şi tine, şi l-a privit cu subînţeles pe Manu.

            In sinea ei şi-a adus aminte că tatăl, ba şi unchiul Sile, într-un moment când Stoica se afla închis, au încercat să o îndepărteze de acesta „luându-i minţile” cu băiatul primarului, pe care îl înfăţişau ca pe Făt-Frumos, profitând că ea nu-l mai văzuse din clasa a patra. „Ce-i drept, e fermecător acest Manu, dar uite la el ce idei are!”, şi-a zis ea de data asta.

            Vasile Crângaşu şi-a pus bastonul la locul său, şi-a şters picioarele şi a păşit pragul, în acelaşi timp salutând, şi s-a îndreptat către canapea, pe care şi-a lăsat servieta. Era un om înalt şi brunet, cu părul negru şi dat într-o parte, cu ochii pătrunzători, cu un zâmbet discret sub mustaţa-muscă, ce îi dădea alura de bonom. În fapt, lumea îl cunoştea ca foarte sever, chiar de neînduplecat când dreptatea era de partea lui, ceea ce îi stârnise admiraţia lui Dae Firoiu, care îl făcuse finul său.

            Şi-a sărutat nepoata, care a făcut apoi prezentările, zăbovind asupra soţului ce se ridicase anevoie. Manu, deşi era emoţionat fără să fi identificat cauza, devenise curios cu privire la reacţia lui Stoica, prevăzând o confruntare de idei. Crângaşu s-a scuzat şi s-a retras pentru a se spăla şi schimba. A revenit îndată îmbrăcat lejer.

            -Avem necazuri cu banca noastră de aici, din cauza crizei. În cursul anului trecut au beneficiat de capitalul ei o sută şaizeci şi nouă de gospodari, anul acesta niciunul nu a mai îndrăznit să ceară credit. În felul ăsta, banca stagnează, lâncezeşte, e… bolnavă, ca şi trupul unei vieţuitoare în care nu mai circulă sângele. Nu-şi poate plăti salariaţii din cauza asta.

            -Frumos ai explicat, domnule Crângaşu! Dar ce treabă poţi să ai dumneata cu banca? l-a întrerupt Stoica.

            -Sunt secretarul consiliului de administraţie.

            -Dacă eu vreau să fac un împrumut, se poate?

            -Să ne uităm în statutul constitutiv, dar nu cred. Numai dacă devii mai întâi membru societar. Este o bancă populară, pe principii cooperatiste, de întrajutorare.

            -Găsesc că e foarte bună! O aveţi de mult timp? l-a surprins pe Sile cu aprecierea sa.

            -De vreo douăzeci şi cinci de ani.

            -Ohoo! Are vechime serioasă.  Ştiţi că marele Lenin are o părere bună despre cooperaţie, pe care o consideră ca una din pârghiile construirii socialismului la sate. Prin cuprinderea lor în cooperative, ţăranii învaţă să-şi gospodărească în comun fondurile băneşti, să lucreze laolaltă în cea meşteşugărească şi să dezvolte schimbul între produsele muncitorilor şi ale ţăranilor, crescând apropierea între unii şi alţii, ceea ce va duce la alianţa muncitorească-ţărănească. Dar, pentru asta, ei trebuie făcuţi atenţi, treziţi la realitate, ca să înţeleagă comunitatea de interese. Dumneavoastră faceţi asta? s-a avântat Stoica.

            -Nici nu cred că ar fi nevoie. Ţăranul nostru vede cine a produs marfa…

            -… pentru că citeşte pe etichetă, de exemplu, „Brătăşanu”. Dar ar fi bine să fie ajutaţi să afle că muncitorii de-acolo au intrat în grevă şi că ar putea să-i sprijine cumva.

            -Legătura este evidentă oricum, a menţionat Sile care se vedea prins la strâmtoare, fiindcă trebuia să fie o gazdă bună, ba chiar să-l abată pe Stoica de la gândurile lui cum îl rugase Mitru, ceea ce nu se făcea cu scandal în faţa tuturor.

            -Uite că ai dreptate, domnule Crângaşu. Să ştii de la mine că muncitorii şi ţăranii vor fi baza socială a regimului pe care îl vom instaura noi.

            -Poţi să-mi spui şi mie până când şi până unde rămâne un ţăran tot ţăran şi un muncitor tot muncitor, dacă îl pui într-o funcţie şi îl uiţi acolo, cum ai tăi l-au înscăunat pe Stalin? Asta este utopie curată, a intervenit Marcu.

            -Dacă merge pe linia trasată de partid, sigur, îşi vede de treabă mai departe, altfel, îl doboară cei de sus. Asta e o problemă de cadre, cu care nu este de glumă. Trebuie să respecte centralismul democratic.

            -Iar ăştia „de sus” cine or fi de nu văd că Stalin a trimis pe lumea cealaltă mai mulţi comunişti decât avea pe lumea asta cândva? i s-a părut firesc lui Marcu să întrebe.

            Dinspre antreu, a apărut în prag Dora, de data asta parcă mai plinuţă şi aprinsă la faţă:

            -Masa este gata! Vă rog să poftiţi aici, unde este mai răcoare.

            În antreul devenit salon, îi aştepta o masă lungă, cu zece farfurii, din care ieşeau deja aburi îmbietori, aşezate pe altele întinse, străjuite de tacâmuri strălucitoare. Pe mijlocul mesei, aşteptau gustări din produse lactate, despre care Dora a sugerat că pot fi servite împreună cu ciorba de cocoş.

            S-au aşezat fiecare pe câte un  scaun, în afară de Sile, care a apărut îndată cu o tavă de păhărele şi cu o sticlă cu cercuri aurii, în care se găsea o licoare gălbuie. Nu a dorit însă nimeni să servească tărie, sub pretextul căldurii.

            A urmat o raţă pe orez la cuptor, înconjurată de mirodenii, care a primit aceleaşi laude.

            La sfârşit, Dora a adus o fructieră încărcată în special cu caise, cu menţiunea că va rămâne pe masă şi va servi fiecare când doreşte.

            Când mai avea puţin din copanul răţoiului, Stoica a făcut o constatare:

            -Servirăm un meniu boieresc. Vă daţi seama că mulţi nu au ce să mănânce după o zi de muncă?

            -Este adevărat, dar fiecare cum îşi aşterne aşa doarme!, s-a grăbit să-i răspundă cumnatul său. Vă propun să lăsăm comentariile de genul ăsta şi să încingem un joc de cărţi, că de-aia venirăm, nu să ne ciorovăim pe nimicuri.

            -Nimicuri? Astea sunt nimicuri? În programul nostru ocupă un loc de frunte, a sărit ca ars Stoica.

            -Am văzut programul de care vorbeşti, a intervenit Sile.

            -Chiar aş vrea să cunosc părerea dumitale, domnule Crângaşu. Consider că, la valoarea dumitale intelectuală, poţi să te detaşezi de apartenenţa la ţărănişti, a devenit interesat dar şi suspicios Stoica.

            -Dacă nu te superi, aş putea să fac nişte aprecieri sincere şi mai mult tehnice, indiferent de orientarea mea politică.

            -Nu mă supăr şi te ascult cu atenţie.

            -Are câteva enunţuri interesante şi valabile oricând, dar pe care le găsim şi la alte partide: dreptul de asociere, ziua de muncă de opt ore, libertatea cuvântului. Ca lipsuri, aş menţiona înainte de toate că nu răspunde întrebărilor imediate pe care şi le pune poporul, iar asta se întâmplă fiindcă programul este de inspiraţie străină, ba chiar impus din afară. Insistenţa acestuia este pe drepturi şi libertăţi politice, ceea ce pe muncitori şi ţărani, pe care mizaţi, îi interesează mai puţin, iar cei interesaţi de politică sunt deja înscrişi la averescani, la ţărănişti, la liberali ori la altele desprinse din partidele mari.

            -Aşa crezi dumneata?

            -Sunt convins. Programul vostru nu se lipeşte de mase ca apa de gâscă. Eu mă refer la cel publicat în „Deşteptarea” din luna mai, care am înţeles că e de bază.

            -Da, sigur! De ce nu e bun acel program?

            -Cei de dincolo de Prut nici nu vor să audă de el, indiferent de neam şi limbă, l-a contrat Marcu.

            -Avem organizaţii puternice peste Prut, l-a contrazis Stoica.

            -Dar cu alt program şi care nu se consideră parte a voastră, nu s-a lăsat Marcu.

            -Eu nu ţi-o spun în duşmănie şi nici măcar din rivalitate politică, ci doar ca să nu te mai zbaţi atâta în zadar şi să-ţi faci duşmani sau să te mai trezeşti arestat ori cu nevasta exclusă din învăţământ şi, pe lângă toate astea, să-l mai bagi şi pe Mitru în gura lumii, ca să nu-i mai treacă nimeni pragul prăvăliei. Este ştiut că v-au impus alţii ca să militaţi pentru desprinderea din trupul ţării a teritoriilor unite după război, dar voi trâmbiţaţi asta de parcă nu aţi fi români. Cum credeţi că vă privesc cei care au luptat pentru dezrobirea fraţilor noştri din Transilvania şi Banat, din Basarabia şi Bucovina? Iată de ce nu aveţi audienţă în mase: a crezut că e convingător Vasile Crângaşu.

            -Noi suntem români, dar înainte de asta servim o cauză care este a proletariatului din întreaga lume. Dacă nu era înfrântă republica sovietică creată de Bela Kun, dacă Basarabia şi Bucovina rămâneau în perimetrul sovietic, alta era soarta poporului muncitor de-acolo, a meditat Stoica.

            -Mai bună sau mai rea? l-a tachinat Marcu.

            -Oamenii ar fi fost stăpâni pe munca lor, pe pământul muncit şi pe mijloacele de muncă, a spus cu părere de rău Stoica.

            -Poţi să-mi explici şi mie de ce pleacă de la ei şi vin la noi dacă sunt atât de fericiţi? Te-am mai întrebat, dar nu mi-ai răspuns cinstit, l-a pus în încurcătură Marcu. Voi nu ştiţi decât să semănaţi ură în popor, să dezbinaţi clasele pentru a le putea stăpâni cu minciunile voastre.

            Stoica a preferat să se ridice ca să plece. Iulia şi Victoria au rămas uimite cu mănunchiul de cărţi în mână, impresionate atât de duritatea vorbelor lui Marcu, dar şi de încercarea de sustragere a lui Stoica. Pe uşă a intrat Teia, care aducea o farfurie acoperită.

            -Iată ce am făcut eu cu tuşa la bucătărie! şi a pus farfuria pe masă ridicând şervetul.

            Au luat repede fiecare câte o clătită, cu grijă pentru a nu se scurge pe haine dulceaţa de vişine, cu care erau umplute.

            Stoica a înfulecat rapid clătita şi-a şters mâinile şi s-a îndreptat spre ieşire, zicând:

            -Eu am plecat, fiindcă nu mai suport pledoariile unor prozeliţi ai unui regim politic fascist.

            -Înseamnă că nu s-a prins nimic de tine. Dar stai că mergem toţi. Nu pleca singur, că te mai opreşti de vorbă cu cineva, zici ceva de genul celor spuse până acum şi te trezeşti luat la bătaie de vreun cetăţean.