De îndată ce grijile zilei erau potolite, mica noastră odăiță se transforma într-un adevărat atelier de lucru. Începând cu postul Crăciunului și până după Cârnelegi (perioadă de iarnă când se mănâncă de dulce, n.r.), casa trebuia înzestrată cu multe și de toate: haine pentru îmbrăcăminte și zestre pentru măritișul fetelor, fiindcă în celălalt timp al omului, toți trebuiau să iasă la câmp: unii pentru lucratul ogoarelor și al viilor, iar cei mici, pentru pășunatul vitelor. Și mai niciodată nu se întâmpla să se așeze un singur război de țesut în casa noastră. Câte lucruri trebuiau la o familie cu șapte copii, când nici măcar vopselele nu se cumpărau de la prăvălie, ca astăzi. Roșul cel mai aprins îl dădeau rădăcinile de roibă; negrul ca pana corbului, coaja de mojdrean (frasin, n.r.), iar albastrul, ce niciodată nu-și pierdea strălucirea, câteva dramuri de lulachiu, topite într-o oală cu leșie tare de cenușă de cer, anume pregătită pentru vopsit.
Într-un război, țeseau surorile începătoare pânză cu urzeala de bumbac și cu băteala de cânepă pentru cămășile de îmbrăcat la lucru și dimie de lână, pentru hainele de iarnă; iar în celălalt război, se lucrau: pânză subțire bumbac înălbit și înlăcrată (țesut în romburi, cadrilat, n.r.) cu fire de borangic galben, pentru cămășile de sărbătoare; marame de borangic în borangic cu alesături și râuri de o măiestrie aleasă, zăvelci de lână cu fel de fel de motive românești, ce prindeau așa de bine trupurile voinice și pline de viață ale fetelor și femeilor de pe atunci și chilimuri de frumusețe rară, care țineau locul plăpumilor moderne, lucrate din tot felul de putregaiuri.
Când se mântuia cu războaiele, mama începea croitul cămășilor și al íelor, iar tata pe cel al hainelor. Era al doilea atelier de lucru în care, în afară de foarfece, nu se mânuia nimic altceva decât acul, și numai și numai de către cei ai casei. Fiecare își lua partea la care se pricepea mai bine și toți lucrau cu tragere de inimă până noaptea târziu, fiindcă pe niciunul nu trebuia să ne apuce Paștele în haine purtate. Dacă sufletul trebuia pregătit pentru Înviere cu post de șapte săptămâni împlinite, cu mărturisire și cuminecătură, pentru a se învrednici să fie părtaș vieții veșnice și neîmbătrânitoare, apoi nici trupul, în care sălășluiește sufletul, nu trebuia să rămână mai prejos, ca fiind păcat de moarte. „Numai lepădații de suflet se duceau să ia Paști cu trupul neîmbăiat în Duminica Învierii și neîmbrăcat în veșmânt nou, în veșmânt luminat ca zăpada.
Și hărnicia aceasta ne umplea casa de pâine și de miere, de vin și de untdelemn, de lapte și de sănătate bună.
La mesele noastre de seara, o oală de Târgu-Jiu, mare de 2-3 oca vechi și plină cu vin ca untdelemnul, ocolea de jur împrejur de trei – patru ori, începând de la capul familiei și terminând cu cel mai mic. Nimeni nu avea voie să guste înainte de a-și face semnul crucii și a ura de sănătate pentru familie și dobitoace și pentru buna roadă a pământului.
Ultimul fel de mâncare în zilele de dulce, nu erau prăjiturile de astăzi, ci laptele de tot felul: dulce, bătut sau covăsit, pe care îl serveau dintr-o strachină mare de pământ cu pâine sau mămăliguță caldă. Și cum era la noi, așa era în toate casele și familiile oamenilor gospodari de atunci. De aceea, oftica, sifilisul și alte multe boli lipicioase erau fără căutare în acele timpuri.
Cârciuma, fiind o buruiană foarte rară pe vremuri, n-a putut s-aducă hora înaintea ei. Locul horii era afară din sat, pe pajiștea înverzită, vara și pe locurile virane din mijlocul satului, iarna. Și la horă nu mergeau numai flăcăii și fetele, ci și părinții lor, care se adunau cete-cete mai la o parte, priveam cu băgare de seamă costumele nou ieșite la iveală și fără a fi constituiți în juriu pentru premiere, terminau prin a se pronunța asupra celui mai frumos.
Bisericile erau ticsite de lume și bătrânii satului, neștiutori de carte, cunoșteau momentele principale ale serviciului divin; iar când se înapoiau acasă, povesteau copiilor la masă, cuprinsul cazaniei, citită de cântăreț la sfârșitul slujbei.
Câtă diferență între ceea ce este astăzi și ceea ce era acum 40 – 50 de ani! Satele s-au umplut de cârciumi și dughene, iar bisericile au ajuns niște case pustii, pe care numai câte o bătrână le cercetează din când în când, drept amintire a unui trecut ce nu-i așa departe de noi. Mândra horă românească s-a pripășit în sat, pe șoseaua prăfuită dinaintea hanului plin cu băuturile cele mai stricătoare de sănătate, în locul flăcăilor chipeși de altădată și al fetelor voinice și rumene la față de să le spinteci obrazul cu firul de păr, ea este învârtită de figuri bicisnice, de mai-mai să le sufle vântul. Și buruiana asta rea, băutura, pe toți îi ispitește și multe pozne lasă în lume. Și astăzi se văd fetele cu obrazul și buzele roșii, dar nu de sănătate multă, ci de vopselele din comerț, care le zbârcește pielea cu mulți ani înainte de vreme.
Războaiele de țesut s-au scumpit la vedere de când cu magazinele, care aduc omului de toate pe de-a gata, până-l lasă încins, făcându-l chiar neguțător de mălai, cum n-ar trebui să se întâmple în câmpia și pe plaiurile oltenești atât de blagoslovite de Dumnezeu. Și adevărul cel mai adevărat îl afli Duminica la horă din gura flăcăilor poznași, care presară mici răutăți precum cele de mai jos, în ciuda fetelor și nevestelor ce nu i-au vrut: „Iglița de la Avram, / Mălaiul de la Guran sau Frunză verde lemn uscat / Mănânc porumb de la stat / Și duc și la prăvălie / Pe ață, mătăsărie / Să-și facă nevasta íe. / Mănânc porumb cu cântarul”.
*Mărturie aparținând învățătorului Ilie Martin, fost deputat și senator de Dolj, la începutul secolului trecut.