https://blog.revistaderecenzii.com/

Muzica e ce-i mai frumos în viață, mai frumoasă decât banul”, zice o vorbă spaniolă. Pentru că iată, muzica ne însoțește de la naștere până la moarte mereu, conștient sau inconștient. Ne-au legănat brațele mamei în timp ce cânta un cântec de leagăn, am fredonat îndrăgostiți la tinerețe, ne-a alinat muzica în clipele de singurătate, ne-a motivat la muncă, am identificat-o cu despărțirile și-am simțit-o mereu prezență în freamătul vieții noaste de zi cu zi. Chiar și atunci când nu fredonăm sau nu ascultăm un disc sau un concert, percepem muzica clipelor, a tăcerilor, a splendorilor naturii, a universului. Dar cuvintele? Pe ce loc sunt ele în viață, oare? Nu-s ele primele magii care fac să comunicăm și exprimăm de-a lungul vieții? În epoca romantică exista îndemnul spre cuvinte: Scrieți, băieți, numai scrieți! La fel cum mai târziu George Călinescu adresa femeilor rugămintea de-a scrie iubiților, stimulându-i astfel pe artiști și creatorii de opere. Talentul merge mână-n mână cu entuziasmul și elanul, iar cuvintele au format dintotdeauna o frescă emoționantă a momentelor literare, publicațiilor, declarațiilor, discursurilor din istoria publică și cea personală. Cine nu-i impresionat de cuvânt? Sunt desigur și cei din specia celor cu bani, insensibili la artă și cuvânt, din zone bogate susceptibile de pragmatism, în sensul sec, non-artistic. Simplicitatea primitivă nu mai e posibilă azi nici în cupluri, exprimarea prin cuvânt într-o formă sau alta se exercită ca un liant.

   Nostalgia soarelui mă sfâșie, cerându-mă azi înapoi luminii sale așa cum magia cuvintelor mă stăpânește binefăcătoare când ceru-i greu de plumb. Îmi amintesc copilăria. Puntea, iazul, moara, cerul acela unic, marginea de zăvoi de unde se-auzeau tălăngi. Amintirile respiră, vibrează, se deschid miraculos în timp. Așa cum ochii sunt fără încetare solicitați, la fel auzul receptează cuvintele fără încetare, le tezaurizează și devin parte din noi. O piatră prețioasă e o iluzie de fericire efemeră. Cuvintele, subtil amestec de emoție, de forță și visare, capabile să zidească sau demoleze cu ușurință. Cuvintele-s esențe tari de sentimente și valori. Epatează, impresionează, prin ele ne facem înțeleși, comunicăm, sunt cartea noastră de vizită. Adevărate nestemate invizibile cu-n efect deosebit, marcant; cuvintele au vibrație, culoare, muzicalitate, duritate, atrag sau resping cu ușurință, marchează trăiri, rănesc sau încântă nu doar timpanul, ci și inimile noastre. Cuvintele au erotism, senzualitate, frumusețe și atracție. Nu promit ele fericirea și o stăpânesc? Nu-s ele o comoară, nu își au ele valoarea cântărită-n aur, adesea? Cuvintele se învață, la fel cum se învață gustul pentru frumos, în timp. Ele pot declanșa blocaje emoționale puternice, tot astfel cum le pot debloca. Instinctual alegem cuvintele ce ne reprezintă, așa cum alegem o piatră pentru inel. Privim cerul și-l descriem printr-un cuvânt: energie, lumină, culoare (albastru, gri, neagru, alb, violet), senin, înnourat. Vorbim de demnitatea omului și de valori în cuvinte cheie: mândrie, orgoliu, perfecțiune, rodnic, dotare, tenacitate, înzestrare, dăruire, creație, muncă, stăruință, îndemânare, caritate, inovație, cultură, artă etc. Cu cât ești mai atras de cuvinte, cu atât le iubești mai mult și iubești oamenii, fiind toate ale oamenilor. În ce măsură ne putem apropia de ceilalți, de suferința unui om sau de bucuria cuiva? Cuvintele desenează cu inteligență și emoție o punte nevăzută/ magică între oameni. Arta de-a zbura se poate realiza și prin cuvânt, căci spiritul liber creează imagini pline de detalii prin cuvinte, reflexul propriei memorii afective. Cuvântul, o artă la îndemâna  tuturor. Dar puține daruri sunt împărtășite așa inegal între oameni, ca arta conversației. Ca orice artă, aceasta trebuie cultivată, învățată. Cu cât o  îndrăgești mai mult, cu atât simți magia cuvintelor, atracția pentru cel care le-a emis. Monologul interior al omului e creat tot din cuvinte, atunci când ele se cer ocrotite în universul emoțional intim. Cutumele sociale și culturale impun adesea norme care fac ca tăcerea să fie de aur și vorba de argint. „Prostul nu poate să tacă”, a răspuns Plutarch atunci când  a fost întrebat într-o adunare de ce tace.                                                                                                                                                                                

Adesea un ton festiv ascunde mizeria morală a celor din fruntea noastră, obișnuiții cu manipularea prin cuvânt. Vulnerabilitatea e cel mai firesc lucru. Nimic la vezeală, totul ascuns sub delicata haină de velur a acuității verbale a celui ce deține artificiul lingvistic după solide lecturi, obișnuit cu discursul. Cuvântul scris, leac și balsam terapeutic, exercițiu aerodinamic pentru scriitorul cu interogații morale, sociale, politice. Trenuri și trenuri, vânturi, cenușă, ploaie, arșița celui ce vede viața cu suflet de poet, ce scrie ca și cum ar râde-n hohote un copil fericit. Un rol important în făurirea civilizației îl au oamenii care au stăpânit nu doar istoria, ci și cuvintele. Când ei sunt aproape de Dumnezeu și trăiesc după normele lui, li se asigură progresul, și invers; când se îndepărtează urmează regresul. Colecționarea de manuscrise grecești a fost o modă în occident. Bazele bibliotecii regale din Paris au fost puse de Catherine de Medicis în secolul al XIV-lea. Legăturile dintre învățații protestanți și cei ortodocși au favorizat exodul spre occident a multor manuscrise grecești importante. Cardinalul Mazarin, mare bibliofil și colecționar de manuscrise, Cardinalul Richelieu sau Colbert (ilustrul ministru de finanțe din epoca lui Ludovic al XIV-lea) asemenea. Sub acest rege apare la Paris Corpus historiae Bizantinae în 34 volume in folio, denumit și Corpusul din Paris. România era și ea depozitara multor documente bizantino-slave, acestea fiind publicate și utilizate în lucrările multor savanți renumiți: B P Hasdeu, Ioan Bogdan, AD Xenopol, Vasile Pârvan sau Nicolae Iorga. Acesta din urmă scrie o Istorie a Bizanțului, publicată la Londra în 1907, anul răscoalelor țărănești din România. Tot Iorga a făcut cunoscut tezaurul românesc de monumente și documente bizantine marilor savanți ai timpului, cu ocazia Primului congres de studii bizantine în 1924. Formula Bizanț după Bizanț îi aparține marelui Iorga, cel care a înțeles continuitatea civilizației bizantine și după căderea Constantinopolului sub turci; atât pe teritoriul fostului imperiu bizantin, cât și în teritoriile libere neocupate de aceștia (Țările Române, Rusia, Italia). Cum ne vorbesc peste secole documentele! Vocea autorilor acestora se face auzită în timp, memorată prin cuvântul scris.

 Arta conversației, dialogul, dezbaterile, discuțiile, negocierile, toate au la bază puterea și magia cuvântului. M-am întrebat adesea, de ce e atât de dificil dialogul în zilele noastre. Se poate învăța a dialoga? Situația teribilă din politica actuală e evidentă, ducându-ne adesea cu gândul la un dialog al surzilor. Dacă pereții ar vorbi…,câte n-am afla din culisele parlamentelor sau palatelor! O lipsă de cultură categorică face ca oamenii de decizie să fie incapabili să dialogheze, creând frustrări atunci când nu există voința de-a vorbi și a dezbate. Negocierea constă în a te așeza la o masă a dialogului pentru a ajunge la un acord, un pact. Se tranzacționează și se fac reforme. Majoritatea și opoziția din parlament au rolul de a face sau nu proiecte pentru popor, nu să slujească propriile interese. Se pune din păcate mare accent pe aspectul teatral al parlamentului și se lasă pe plan secund felul cum se poate schimba ceva spre binele țării. Brutalitatea crizei a făcut ca lumea să își îndrepte mai mult decât oricând privirea către politicieni și modul lor de-a guverna, vorbi și a fi. Noua situație politică necesită timp pentru a se așeza iar schimbările sunt greu de suportat. Dialogul nu mai interesează grupările politice. Când cineva se duce la tribună sau într-un studiou de televiziune, vedem un simulacru de dialog. În loc să se adreseze poporului, avem parte de teatralizarea dezbaterilor prin replici hilare, atacuri la persoană, tensiuni verbale. Dacă nimic nu rezolvă problemele noastre, sfârșim prin a fi decepționați cronic. Dialogul presupune respect pentru celălalt, considerând că are același drept și situație de egalitate pentru a-și exprima punctul de vedere, argumentele. Când oamenii au păreri divergente e nevoie de argumente și dialog, dezbatere de idei, nicidecum de violență verbală și rigiditate. Ar trebui să ieșim a cina tocmai cu cei care nu gândesc ca noi, pentru a putea dialoga relaxat, nu a le întoarce spatele și crea astfel un zid al intoleranței sau tăcerii. Parlamentum=unde se vorbește de „di senso și consenso”.  Azi toți vor să fim ca ei. E mare diferență între a negocia și a șantaja. Ne se poate dialoga când toți cred că au dreptate și dețin adevărul absolut și soluția ideală bună pentru toți. Dialog înseamnă și a asculta, nu doar a te exprima prin cuvânt. Adesea cerem copiilor să ne respecte, să ne asculte. Dar noi? Ascultăm? A dialoga=a cădea de acord. Cu cât mai mult umanism și dialog, cu atât mai multă civilizație. Conversația e o artă, știm bine, însă ce nu știm poate e faptul că nu întotdeauna spiritele cele mai inteligente excelează în ea. Cu blândețe potolești furia, dar un răspuns aspru e mai bun decât batjocura adresată cuiva. Nouă din zece persoane ar dori să-i vorbești de rău, să le faci rău, decât să-i batjocorești. Mai ușor uită orice, decât batjocura sau jignirea. Nu îți vei atinge ținta dacă-i pui pe oameni contra ta, batjocorindu-i prin cuvinte ce lasă urme adânci.

 Cuvântul care zidește. Cuvintele pot schimba realitatea, o pot îmblânzi sau urâți. Jocul de-a cuvintele spune mult despre funcțiile comunicării, dinamica limbii vorbite fiind mai mare decât a cuvântului scris, nu neparat și mai calitativă, mai frumoasă sau benefică realității. Carmen Firan, scriitoarea ce trăiește în America, considera recent într-una din cărțile sale că „verbul are supremație în timp ce metafora e ignorată în această lume tatuată grosolan cu imagini, unde oamenii-s copleșiți cu reclame publicitare”.                                                                                                                    Limbajul transparent al aparențelor, fațada abordărilor deschise, confuzia de valori și „stafia banului” sunt insuflate cu grijă. Cuvintele sunt aliatul sau salvatorul nostru, au forță eliberatoare sau constituie doar o disimulare, o mască necesară să ascundă frustrările, slăbiciunile și sensibilitățile noastre? Lumea azi e sofisticată dar nu neapărat și profundă. De aici și dubla perspectivă, cuvintele care ne înghit și tendința noastră de a le devora sensul. Cuvintele, prin sensibilitatea și magia lor fluidă au calitatea de a înnobila și perverti omul, în funcție și de gradul său de educație și evoluție spirituală, dar mai ales în contextul în care acesta se dezvăluie. Ce-s ele, cuvintele? Energii, așa cum e și sufletul și trupul nostru. Ne deosebim unii de alții prin respectul pe care-l avem față de cuvinte, iar sănătatea minții poate fi păstrată prin cuvânt, comunicare. Concluzia se impune de la sine; cuvântul este o bogăție ascunsă.