Dan Ionescu: Imposibilul extaz
de Mirela Teodorescu
Orice zi este o mică viață – orice deșteptare și sculare o mică naștere, orice dimineață o mică tinerețe, orice culcare și adormire o mică moarte. (Arthur Schopenhauer)
Prima impresie pe care ţi-o induce o carte este titlul, apoi autorul. Imposibilul extaz m-a propulsat deja către o dilema. Extazul este o stare psihică de mare intensitate, caracterizată prin suspendarea aparentă a contactului cu lumea înconjurătoare, scăderea controlului asupra propriei persoane, o stare de euforie. Imposibilul extaz înseamnă că dorinţa stării de extaz, de plutire, este frântă de diferite cauze, interne sau externe, de frământări, de conexiuni, imagini, senzații, trăiri, mai noi sau mai vechi, mai intense sau mai slabe, cu urmări aşteptate sau neaşteptate, cu controlul situaţiei sau neputinţa reacţiei.
Romanul Imposibilul extaz (Timişoara, Editura David Press Print, 2011) este un roman de maturirate al lui Dan Ionescu, autorul fiind cunoscut în literatură atât în genul liric cât şi epic.
Romanul este construit introspectiv, o analiză a vieţii psihice proprii. După Descartes, introspecţie înseamnă observaţia interioară a fenomenelor de conştiinţă cu ajutorul analizei, fiind metoda psihologiei (ştiinţa sufletului). După J. Locke, putem cunoaşte, studia conştiinţa umană prin alte metode decât cele prin care cunoaştem lumea exterioară şi anume prin intermediul contemplării interne sau a experienţei interne care au ca obiect imaginile psihice, gândurile şi trăirile sufleteşti.
Eroul romanului trăieşte atemporal, în mai multe identităţi deoarece se vede în urma celorlalţi, în alt sistem de referinţă al timpului, decalat şi cu dorinţă de oprire a sistemului paralel pentru a-i ajunge pe ceilalţi din urmă : „Am scos capul pe geam şi, plin de amploare, am strigat oamenilor să rămână pe loc şi să mă aştepte, cu povara în braţe, pentru a nu da, fără să vrea, ocazii cristalului să exerseze furtul de identitate în funcţia oglindirii care-i aparţinea ca o apă” (p.8).
Reveria este generată de „realităţile dezagreabile”, fiind o fugă de realitate, consecinţa neadaptării la cotidian, reducerea şi concentrarea trăirilor la „cămăruţa pentru care plăteam chirie”.
Destinul este un dat, nu ni-l hotărâm, nu ni-l alegem, dar “puterea de a alege în destin o deţii numai în momentul în care te hotărăşti, dintr-un punct spaţial, s-o iei într-o direcţie sau alta. Cu tine atunci se intersectează multiple direcţii şi de voinţa proprie depinde numai traseul, nu şi particularitatea acestuia care deja este instaurată şi trebuie să-i înduri patina” (p. 10).
Entităţile de timp sunt bine definitivate, momentul Anca, prezentul, delimitează ce a fost, trecutul, de ceea ce va fi, viitorul. Simbolul marcator este ceasul de buzunar amanetat şi reprezentând „un prolog al timpului pe care aveam să-l acord Ancăi. Timpurile vechi păreau confiscate de cifrele reprezentând ore pe cadranul ceasului” (p.11). Aici are loc o conversie a timpului în spaţiu, fiecărui moment al timpului de pe ceas îi corespunde spaţial un eveniment din trecut.
Anca, iubita personajului principal, îi creează acestuia stări noi de care nu e sigur că sunt de lungă durată şi pentru care face concesii: „Mi-am trecut în caiet, cu atenţie, preocupările avute în solitudine şi la care aveam să renunţ pentru Anca, pentru ca mai târziu, în cazul unei despărţiri, să ştiu exact unde să revin şi să mă fi salvat vertijului presupus de recăderea în contul solitudinii, ca într-un trombon uriaş emiţând salutar imnul naţional” (p.11).
Imaginile se conturează ca într-un tablou de Salvador Dali ce simbolizeaza scurgerea timpului în imagini, rotiţe, ace, cadrane : „am căutat prin oraş banca pe care ne-am îmbrăţişat; am dat numai de umbra ei. Starea de iubire pe care am trăit-o în peisajul real, am regăsit-o ca pradă în pliscul unei păsări numită Uitare. Am tras de umbră, spre salvarea de la devorare a luminilor care au creat-o: în porţiunea ei tăcută se concentraseră paletele sonore ale acelei întâlniri” (p.12).
Avem un personaj care nu se poate adapta la lumea înconjurătoare, neputând să o înţeleagă, neputând să trăiască în ea, un personaj care se închide în sine, necomunicator, un introvertit dominat de pesimism şi preocupat de perfecţiune în ceea ce face şi ceea ce primeşte, ca un actor care într-o viaţă joacă rol dupa rol, personaj după personaj, caracter după caracter, senzaţie după senzaţie, trăire după trăire, luând cu fiecare alta identitate, alt destin, alt timp.
Tot timpul există îndoiala realităţii, incertitudinea, glisarea între vis şi realitate: „păşeam prin parc, luaţi de mână. La primul semn de înserare, ca să ne fi convins că plimbarea a existat într-adevăr, că a răsărit din mijlocul soarelui umbra acelui mers în doi, făceam drumul înapoi, …” (p.22). De fapt nu timpul este esenţial, importante sunt trăirile, acţiunile, cadrările, situările : “am descoperit de ce priveam înapoi: avem nostalgia posibilităţii de a fi ales mai bine la o răspântie, cândva”, iluzia că ai putea schimba ceva din destin.
Autorul ne prezintă o abordare deosebită a trecerii prin Purgatoriu, a personajului, în comă datorată unui accident, un amfiteatru amplu, ocupanții aşteptându-şi destinaţia ultimă şi bucurându-se de o prezenţă din lumea materiala ca o amintire a ceea ce au fost şi nu mai sunt.
Semnificaţii aparte generează eseurile cu tematică religioasă despre Lucian Blaga, B.P. Hasdeu, Biblie, idei sensibile cu o încărcătură spirituală generoasă. Aşadar, „nunta nu este un act la voia întâmplării şi, după cum deprindem, nici la voia oamenilor, ci un prilej de conexiune între inima şi izvorul dumnezeiesc de iubire care abia aşteaptă să scalde cu unde noi pereţii cordului” (p.52). Sau concluziile referitoare la credinţă, comportament, întelegerea rolului nostru în această lume: „Comunicarea cu Dumnezeu asigură totul. Conştiinţa a apărut după greşeală, ca o sumă a cunoştinţelor, şi influenţa ei va eroda în timp, biologicul, înlocuindu-l, la un moment dat, cu abstractul frământării, care este etern. De aceea, „fericiţi cei săraci cu duhul”, fie că doar cred în cuvântul biblic, fără să-şi pună vreo problemă a veridicităţii lui, credinţa dându-le starea lui Adam, fie că n-au deplinătatea facultăţilor mintale, deci, nu sunt vinovaţi de nimic” (p.53).
“Fericiti cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul ne învaţă că prima virtute pe care trebuie să ne-o însuşim pentru a intra în împărăţia cerurilor, adică pentru a dobândi fericirea, este „sărăcia cu duhul”. Dar ce înseamnă „sărăcia cu duhul”?
Săraci cu duhul sunt creştinii care, cugetând necontenit la desăvârşirea dumnezeiasca, îşi dau seama cât de departe sunt ei de ea; cei ce îşi dezlipesc de bună voie inima de bunurile pământeşti, îşi golesc mintea de cunoştinţele cele deşarte şi îşi eliberează sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel sărăcită, mintea să dorească a fi umplută cu bunurile cereşti, cu bogăţia ştiinţei dumnezeieşti şi cu iubirea celor veşnice. Aceşti creştini, oricât ar fi de virtuoşi, nu se cred niciodată desăvârşiţi, ci râvnesc şi se străduiesc fără încetare să urce treaptă cu treaptă, cât mai sus, pe scara desăvârşirii.
Din analiza relaţiei cu Anca reiese faptul că femeile care lasă impresia de siguranţă, statornicie sunt cele mai vulnerabile, sunt cele care pierd lupta cu relaţia. Eroul caută în permanenţă motive de nepotrivire, motive de despărţire: „După întâlniri, eu cel puţin, mă întrebam dacă nu cumva bucuria ei în faptul de a nu ne mai fi controlat, este fără destinaţie exclusivă” (p.69).
Obsesia timpului revine permanent pe toată întinderea romanului abordând şi ideea că sufletul este călător în timp împrumutând diferite trupuri pentru a poposi din când în când pe pământ: „Înaintarea în vârstă coincide cu apariţia ideii că moartea rezolvă crizele în care intri, legate de timp sau de faptul că un defect fizic, dacă-l ai, se va anula în moarte, în timp ce, până aici, el în vârste se va fi amplificat, precum şi frământările presupuse de el. După traversarea morţii şi a porţiei de eternitate, spiritul tău va reveni în altă viaţă pe Terra, sub acea înfăţişare pe care o vrea ambiţia ta prezentă…” (p.85).
Conform teoriei despre inconştient a lui Freud avem trei instanţe Sinele, Eul şi Supraeul, fiecare dintre ele având o parte inconştientă mai mare sau mai mică. Sinele sau Id-ul se poate identifica din punct de vedere al conţinutului şi modului de manifestare cu inconştientul ca atare. Sinele nu cunoaşte realitatea externă, el operează numai pentru satisfacerea instinctelor şi nevoilor primare, acţionând după principiul plăcerii. Pentru a evita durerea şi pentru a obtţne plăcerea, se poate servi de numai două instrumente: acţiunea reflexă şi procesul primar (care se referă la tendinţele de împlinire a dorinţelor pe care le observăm în visele şi imaginaţia noastră). Eul, în schimb, acţionează după principiul realităţii, cu ajutorul procesului secundar. Funcţia lui este de a rezolva probleme, de a se proteja pe sine şi totodată de a proteja sinele de realitate, de a echilibra lupta dintre sine şi supraeu. Supraeul sau Superego se ghidează după principiul valorilor. Acestea sunt şi instanţele în care se încadrează eroul romanului, Imposibilul extaz.
Romanul Imposibilul extaz de Dan Ionescu este scris într-o manieră aparte, abundă figuri de stil subtile care ne introduc şi ne creează imaginea lumii în care trăieşte eroul : „părul blond în stare mobilă, ca în fugă pe mirişti vara, al unei mirese”, „fire de timp”, „pictură în tonuri de toamnă de pe suprafaţa memoriei se dilua în sentimente precum acuarela de pe icoane incomplete”, „celule îşi atingeau prematur limita şi crăpau în mine, eliberând în sânge inutilitatea sfârşitului ca pe o substanţă neclară”, „mă cred Atlas, că pot susţine realitatea pe care o vreau”…
Lecturând acest roman te fură ideea comparaţiei cu Ulise al lui James Joyce, timpul nu are valoare doar conţinutul de idei ce vine în avalanşă, te învăluie şi te trece prin toate stările posibile de la agonie la extaz, sau cu Kafka unde totul este posibil, nu ştii ce e real şi ce este imaginar.
Imposibilul extaz este un roman al mileniului III, ce se impune atât prin conţinutul de idei, cât şi prin tehnica abordată.