Între vis şi limbaj
de Bucur Demetrian
Al cincilea volum de poezie al lui Dan Ionescu, Vis Visus sau forţa visului (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2008, preț: 15 lei) este o pendulare între două tărâmuri care comunică imperceptibil şi întreţin imaginarul textelor: un orizont al preceptelor, al întoarcerii spre aticismul geometric al antichităţii şi unul învolburat, atins de briza proaspătă a mării, a senzaţiilor ispititoare. Traseul acestei cărţi este cel al învăluirii, al eschivei raţionale, cu evidente tuşe ironice, postmoderne, dar şi al exteriorizării, al desfacerii în fragmente biografice, ludice, în aparente dialoguri sau rescrieri ale unor texte esenţiale: „Cleştele gerului strânge limba orologiului până spune / ineditul altui minut // Ea pur îşi descreţeşte fruntea în aburul cafelei“ (Exteriorizare).
Poezia lui Dan Ionescu este împânzită de urme existenţiale (drumul la Poiana Braşov, poveşti cu Teodor), de aluzii livreşti, de nuclee culturale alimentând imaginile cu strălucire înţepenită, de statuie antică, de simbol autoritar sau de semne ale neliniştii interogative, ale reflexivităţii. Un „spaţiu al predestinării“ (răsfrângerea ludică a lui fatum în fastum) se presimte în aceste poeme care nu pot alunga umbra maeştrilor, a clasicilor, care încep mereu „acel exerciţiu de căutare“, acea lumină a visului capabilă să declanşeze deprinderea, zborul. Când penumbra se insinuează discret, universul poetic se nuanţează, tensiunea interioară transpare: „Cum ea se grăbeşte / să se ascundă sub voal, / o umbră de trandafiri / se frânge pe trepte. // Şi-n irişi, / străvezia lumină a spaimei / înoată cu aripă moale. // Cu mâna lui Neptun pe umăr / porni într-o corabie cu lopeţi, / apare chemarea inimii. // Se leagănă spre mine o zare de mistere“ ( Un gest).
Dan Ionescu pastişează, trădându-i ludic pe antici, demascându-şi intenţiile ironice: „O, cântă-mi despre chemarea morţii / şi-n glasul tău, fecioară, să am o cauză de viaţă, / mai sus ca şoimul să-mi port orgoliul. / Vântul în risipă va purta amintiri“ (Paşii din urme).
Recurgând la absurdul ionescian (În salon), poetul ignoră posibila tiranie a modelelor: „Fugeam de noi înşine şi ne regăseam, după un timp scurt / în haine şi suplicii străine“. După cum şi propensiunea spre epic şi dramatic reflectă o artă poetică, o mişcare binefăcătoare în imaginarul acestui volum.
Din lumea lui Pan, a lui Ovidiu, din himerele lui Cervantes sau din vremea medievală, Dan Ionescu coboară în adâncimi marine, trecând de la hieratica reverenţă împurpurată la scena frivolă, abandonată indecent privirii şi spiritului: „Înfăşurată într-o mantie de purpură, / ca vestale eline, / mă îndemni să te disloc din atitudinea pierdută, / pentru vreun colţ de grădină, / cu mese picate de-o gură amăruie de cafea“ (Pretenţie estivală).
Dan Ionescu este un cunoscător al versificaţiei antice, al artei oratorilor latini, al mitologiei presărate cu grupuri statuare inconfundabile, iar Vis visus sau Forța visului, un volum remarcabil ca obiect cultural şi demn de atenţie în peisajul poeziei autentice.