Poetul, între astral și teluric*

Recenzie apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 4 / 2018

Cronica stelelor, de Ion Cristofor, după cum relevă și titlul, surprinde cosmosul din perspectiva unui spirit care așteaptă să i se confirme, în incursiune, destule cunoștințe, dintre cele acumulate în școală. Ipostaza de cronicar, dedusă din extensiunea semantică a lexemului „cronica”, presupune familiaritate cu decorul astral. Ideea ascensiunii i-a fost inspirată poetului încă din copilăriei, de către păsări. În primul text, „pasărea neagră”, deși un simbol funerar în general, instituit astfel în lirica modernă, de către E. A. Poe, devine un atribut al legăturii dintre pământ și firmament; sunt prezente amănunte biografice, pentru a se configura un peisaj teluric, de la care începe expediția meditativă: „Ziua se pregătește să plece / Un bătrân aruncă cu piatra / După o pasăre neagră. // Un contrabas răgușit, două fetițe și un flaut cântă în piața publică” (Pasărea neagră, p. 7). Când are loc interferența abstractului cu materialul: „Un cârd de rațe sălbatice / Mută melancolia anotimpului de la un nor la altul” (p. 7), vorbele „mele de dragoste și cele ale femeii” (Toamna, sărutul tău, p. 8) apar ca niște marcaje spațiale, între care se manifestă suficientă realitate: „prietenii benchetuiesc”, păsările pleacă în țările calde, iar „un copil îndărătnic ascultă cometa” (p. 8); în ciuda acestor amănunte, vorbele dintre îndrăgostiți rezistă neimpregnate, ceea ce atestă autenticitatea relației.

Ca în Epopeea lui Ghilgameș, vederea asupra pământului se exercită dintr-un punct de unde planeta apare de mărimea unei portocale, o distanță măsurabilă în kilometri, parcursă cu mintea de către autor, care nu-și ascunde surprinderea să-l întrevadă pe acel Dumnezeu, mult căutat cât mai departe în univers, ținând El însuși planeta în mână: „E toamnă, Doamne, în ceruri e atât de târziu / și pământul e cât o portocală albastră în mâna ta, / un poem fără șir” (Suită pentru violoncel, p.14). „Poemul fără șir” e o metaforă pentru lumea noastră, a pământenilor, care probabil nu plictisim și menținem încă viu interesul divinității. În asemenea circumstanță, a atenției pe care ne-o acordă creatorul, unele elemente astrale încearcă să se transforme, în contact cu pământul, pentru a ne fi de folos tot nouă. Soarele, de care depinde un întreg sistem solar, și-a abandonat condiția eternă – ceea ce nu a reușit Hyperion (din capodopera eminesciană) – , pentru alta strict telurică, dintr-o cauză neglijabilă, aceea de a distra pe oameni: „Soarele pe acoperișul de tablă / Se învârte ca un disc de vinil / Sub pașii porumbeilor călători” (Cireșul, p. 17). Luna are un statut mai elevat decât al soarelui, ea nu se transformă, doar supraveghează întrucât evenimentele care au marcat istoria s-au petrecut conspirativ, noaptea, sub raza lunii și eventual a lămpii, însă, tot sub razele cumva ocrotitoare ale lunii, s-au întâmplat și revederile cu patimă, dintre Julieta și Romeo, care, sub efectul cedării întru totul în dragoste, au avut în poet un urmaș spiritual mai norocos, cu un drum nemarcat de confuzie: „Această lună a văzut Sodoma în flăcări / această lună a văzut oamenii transformați / peste noapte / în fum / la Auschwitz și la Treblinka. // Această lună m-a zărit / pe când eram doar un tânăr îndrăgostit / și am căzut în genunchi la picioarele tale” (Luna și trandafirul, p. 21).

Explorarea cerului a presupus un schimb de loc, nearanjat însă, doar întâmplat, cu îngerul, a cărui sosire, într-un mediu ca bucătăria, a dus la un dialog euristic despre eden. Poetul a consemnat, ca un veritabil cronicar (al spațiului stelar), un detaliu neașteptat, mărturisit de locutorul – ironic până la un punct, când intervine telefonul de la o fată întrebând despre detergenți, într-un sondaj. Ca prin farmec, îngerul dispare, la auzul cuvântului „detergent”, semn că apariția lui în lume e atât de firavă și de rară, parcă numai în fața acelora care, prin arta lor, i-ar face într-un fel concurență: „Ce poate să știe un poet ce crede că imaginația lui e mai spornică / Decât câmpiile verzi prin care un înger se plimbă cu o pușcă de aur” (Îngerul, p. 49). De câteva ori, poetul își trădează apartenența pământeană, fiind surprins, tocmai când „mă pregăteam să închei un haiku / Numărându-i meticulos silabele / Lângă fereastra casei de la țară” (Tocmai încheiam un haiku, p. 94) de „lumina astrului în declin” (p. 94). În afara coordonatelor menționate, mai există și alta senzuală, la fel de pregnantă, de afirmare a dezideratului de cunoaștere prin iubire, de care sunt animați deopotrivă ambii îndrăgostiți: „În palmele mele se deschid uneori două ferestre mici / către sânii tăi” (Curtea noastră, p. 95). Cronica stelelor (Ed. Școala Ardeleană, Cluj – Napoca, 2017) surprinde printr-o lirică modernă (nu modernistă), de valorificare a unei metafore mediale universurilor celest și familiar.