*Cronică literară apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 9 / 2017

Romanul Academie agramată (Ed. Autograf MJM, Craiova, 2017, 480 p.), de Nicolae Pârvulescu se deschide cu o pagină în care este prezentat efectul unui apel telefonic. Dacă Marcel Proust redescoperea imagini ale timpului pierdut, datorită unui produs de patiserie, care-i amintea de bucuria pe care o trăia mâncând madlenele pregătite în casă, Nicolae Pârvulescu, dedublat în Viorel Roșianu, protagonistul cărții, abandonează mediul urban, profitând de vacanță, pentru a se întoarce acasă, la părinți, în satul Stăncești. Telefonul este un simbol al comunicării, dar de această dată, cu un „zbârnâit strident”, recuplează eul narator la o realitate proximă celei din Întâmplări din irealitatea imediată, de M. Blecher și-l determină s-o rupă cu prezentul. Primul impuls, necesar înțelegerii stării în care se află, este de a rememora, cât se poate de amănunțit, tot „ce făcusem și ce zisesem în timpul mesei de la care mă ridicasem cu câteva minute înainte de miezul nopții”; al doilea, de a pune lucrurile la punct, iar pentru aceasta, este necesară schimbarea mediului.

Personajele sunt redutabile în plan școlar și de aceea interpretarea evenimentelor e superioară și în marginea preceptelor din cărți.

Drumul către Stăncești, efectuat cu autobuzul, este acceptabil pentru Viorel Roșianu, care prinde un loc pe scaun, reușind astfel, cu „urechile ciulite”, să capteze în tihnă convorbiri despre consăteni și despre schimbările sociale care se tot anunțau. Într-un fel, călătoria îl reconectează la realitatea satului natal și-i dă ocazia de a se minuna încă o dată de plăcerea vorbitului la navetiști. Aceștia au pentru el un rol formator, precum ajutoarele pentru Harap-Alb, deci, până la capăt de drum, va fi demn de a fi văzut drept fiu al satului, având idee despre evenimente, însă criteriile, conform cărora va fi apreciat de către familie, țin tot de prestanța lui școlară. Nu va fi primit cu masa pusă pentru că membrii familiei, cu excepția surorii, sunt plecați care încotro, cu treabă. Dragostea revederii, pe care ar fi exprimat-o ei, o regăsește în strângerea în brațe a Florinei (sora) „care m-a pupat de m-a albit cu ochii plini de lacrimi, fiindcă nu mă văzuse de aproape două luni”. În peisaj, se insinuează câinele „Pârjol, care nu s-a lăsat nici mort până nu mi-a sărit în brațe de trei sau patru ori”. Casa părintească desigur este refugiul cel mai râvnit, dar pentru a-i fi meritat căldura trebuie să învețe în continuare la fel de bine. Primele întrebări ale tatălui, revenit de la câmp, sunt despre „ce făcusem și văzusem prin București cu prilejul olimpiadei de fizică”. Abandonarea profilului real pentru filologie, Viorel Roșianu o va face din dragoste pentru Daniela Ispas, care și ea se orientase către acest profil umanist.

Titlul, traductibil prin „limbaj al vulgului”, face aluzie la vorbitul liber al maselor, la intenția lor de a facilita comunicarea, semantica mesajelor, mai mult decât să acorde atenție regulii gramaticale pe care, până la urmă, tot vorbitorii de rând, cu bun-simț pentru vigoarea limbii, o impun (prin insistența în a utiliza anumite forme lexicale, verbale etc.) – aceasta pe de-o parte; pe de alta, aduce la suprafață remarca elevului Morenci Liviu, făcută la una dintre orele de limba și literatura română din anul 1974: „Am descoperit că Academia Română nu știe gramatică”. Elevul sesizase o eroare în Dicționarul Limbii Române din 1958, relativă la regimul prepoziției „datorită” care nu este respectat în explicarea verbului „a chiorăi”.

Cu fiecare nou roman, Nicolae Pârvulescu are altă voce auctorială. În Teza lui Costel de exemplu, perioada anilor cincizeci – șaizeci este evocată pe un ton constant de vorbit frumos, fiind în centrul atenției, o poveste de dragoste și o permanentă nevoie a tânărului îndrăgostit de a se menține în grațiile domnișoarei pe care o place; în Bravo lui!, tonul este rechizitorial la adresa celor care, beneficiind de funcție politică, nu au decât un singur scop, de a se îmbogăți peste noapte. În Instanțe, colocvial, iar în cartea de față, permisibil efuziunii pentru cei care merită aceasta și biciuitor, dar în același rang estetic al scriiturii, cu agramații vocali.

Personajele principale se transformă, unele se vor distanța de altele din cauza principiilor, dar toate posedă ceva în comun: extazul frecventării locului de baștină.

Prin evocarea mai multor perioade și a unor personaje cu destin fabulos, Academie agramată este un roman-epopee care se adresează unui public interesat să redescopere anii pe care nu i-a trăit și condițiile în care pe atunci oamenii școliți se puteau afirma.