Ideea de timp a fost apreciată în mod diferit

De la intenția cronicarului Grigore Ureche, de a nu se uita diverse fapte și evenimente și de a fi cele scrise „de învățătură” feciorilor și nepoților, par a se fi deprins toate.

O temă, inițiată de „Mozaikul”, care a răzbătut în media ulterioară, este aceea a timpului.

În afară de linia impusă de mentor, cel mai adesea, de a fi contemporani cu Apusul, redactorii și colaboratorii vin cu propria opinie asupra timpului, inevaluabilă când în societatea nouă nu se mai regăsesc realități pe care au căzut vechi titluri. Legile se schimbă, fața urbei, de asemenea: mai lent sau mai rapid, după ritmul economiei, pe când valorile morale, de fapt cele zece porunci din Biblie, cu derivațiile lor, rămân aceleași sau oricum, se modifică foarte greu. De la nivelul ziarului, timpul doar se consemnează (pe frontispiciu), reflecțiile asupra lui apar în acele rubrici dedicate creațiilor originale. Ceea ce într-un ziar este numai un segment (pentru a mulțumi amatorii de beletristică) devine bază a revistelor. Deci, o masă largă aderă la ziar pentru informații generale, puțini externi sunt interesați de ziar numai pentru tema beletristică. Dar și din mijlocul abonaților (celor care asigură masa de distribuție a respectivului ziar), câțiva au hedonismul textului ficțional și sunt șanse să devină adepții publicațiilor de profil literar.

Conștiința de formator de opinie se impune tardiv și cei care o au în mod pregnant sunt personalitățile aduse în conducere. Tonul a fost dat de Traian Demetrescu.

Apogeul primei perioade (1837 – 1905) este atins de articolul-program al revistei „Ramuri” care duce la o cotitură în optica mediei, anume plasarea publicației pe linia unei mișcări literare, a unui curent.

Ideea de a lega viitorul de trecutul poporului a fost impusă de Constantin Rădulescu – Motru. Articolul-program înregimentează mai ales în caz de bilanț ori festiv, dubla intenție: de a oferi o informație curată, dar și de a forța nota, pentru a implementa în mentalul colectiv, specificitatea organului de presă respectiv.

Numărul 1 al revistei „Năzuința” se deschide cu un articol redacțional semnat de Simion Mehedinți, Regionalismul cultural.

Problema nemuririi era al doilea articol al primului număr, semnat de dr. Șt. Gracovski, profesor universitar. Sunt paragrafe despre aplicarea unor anumite tratamente asupra embrionului uman. Posibilitatea ca „orice om să devină un Mattusalem” este concluzia (sofianică): „Noțiunea copleșitoare a unei vieți fără sfârșit, ar fi compatibilă și s-ar putea ea armoniza, adopta, fără suferințe psihice, cu slabele mijloace ale înțelegerii noastre?”. Deducem, la rândul nostru, scepticismul în contra exuberanței de pe alocuri (asupra temei). În cazul unui savant, care are la îndemână instrumentarul tehnic de laborator, entuziasmul epocii, deși împărtășit, pentru că nu i se poate nimeni sustrage atât de facil, e trăit la scară moderată și afrirmat deschis: „Și apoi omul și-ar găsi el oare fericirea posedând talismanul de a trăi veșnic? Nu credem. Dovada o avem în actul acelor numeroși dezamăgiți ai vieței, care neputându-i suporta povara, așa scurtă cum a lăsat-o firea, și-o ridică cu de la sine voință”.

Un subiect interesant, care nu a mai fi fost dezbătut în altă parte, e despre Inspirațiuni islamice din Divina Comedie, avându-l autor pe I. B. Georgescu. Concluzia exegetului este următoarea: „Divina Comedie apare astfel ca o strălucită fusiune a poeziei antice, creștine și musulmane. Dante, împrumutând islamului elementele sale artistice și mistice și care nu erau în contrazicere cu dogmele creștine, le-a redat culturii creștine, mărindu-i bogăția. Prin aceasta, opera gigantică a inspiratului florentin, cum zice d. M. A. Palacios, nu pierde un grăunte măcar din mărimea ei sublimă. Se găsește însă în bună parte explicată.

Bibliografia dantescă se poate socoti cu drept cuvânt îmbogățită cu studiul plin de lumini noi al savantului profesor de la Madrid, și căruia nu i se poate contesta un riguros spirit științific”. Aspecte originale ale demersului artistic dantesc sunt scoase în evidență, în spiritul temei: „Deși Paradisul lui Dante nu diferă prea mult de acela al legendelor creștine, totuși nimeni înaintea lui, afară de arabi, nu avusese ideea să-l așeze în vârful Purgatoriului. Dar ceea ce pare cu adevărat curios în poem este apariția lui Beatrice.

Niciunul din precursorii creștini ai lui Dante nu au putut concepe ca episodul culminant al unei călătorii dincolo de mormânt să fie întâlnirea călătorului cu logodnica lui moartă mai demult. Tradițiile islamice vorbesc însă mereu de o logodnică care-și așteaptă iubitul în cer, care-i urmărește de acolo peripețiile vieții sale morale, care-i inspiră visurile și care îl ajută să învingă tentațiile, mustrându-l pentru iubirile lui pământene”.

La doi ani de la moartea scriitorului Alexandru Vlahuță, C. Gerotă publică studiul Proza lui A. Vlahuță. În acel moment, după cum însuși semnatarul articolului observa, nu exista „niciun studiu asupra lui Vlahuță ca prozator”. Incipitul studiului vizează imaginea scriitorului atunci. Vlahuță era mai popular ca epigon eminescian. Cu privire la proză, C. Gerotă menționează: „De la unele schițe așa de stranii și repulsiv reale, ce-ți amintesc literatura rusă, și până la Radu din Durerile lumii, e o întreagă lume caleidoscopică poleită cu razele colorate ale poetului, ce-și duce cu ușurință sufletul lui emotiv și incandescent, mai mult decât putința creatoare a demiurgului”.

În Fragment liric de dragoste, de Emanoil Bucuța, principala idee este a așteptării, până când în suferința dorului, trupul să i se degradeze? Comparația propriului cap cu o corabie pare inedită, precum textualismul pornit de la această comparație. În condiția căpătată, ca urmare a utilizării metaforei, de corabie, capul suportă însăși furtuna pe care pe valuri ar înfrunta-o vasul: „Capul meu e o corabie-n furtună, / Aruncat de-un val, / Apucat de altul, / Răsucit în loc trosnind, plecat pe-o parte, / Dus cu pânze roșii sfâșiate / Și cu cârma ruptă, / Dus cu funiile-n care, ca pe coarde / Încurcate cântă vântul”.

Ion Barbu, poet național, publică la pagina treizeci și opt, poemul Măcel, un peisaj campestru în apus; în cădere, soarele erodează suficient din aspectele zilei: „Un soare fără spițe de raze, spre apus / Părea că sapă în ziua zânatică, lividă / Prin brânca înnorării o crudă sifilidă… / Apoi opalul nopții a curs, lachteu, de sus”.

„Într-un studiu ce ar îmbrățișa activitatea literară a românilor care au scris în limba franceză, în domeniul poeziei mai ales, desigur că femeilor s-ar cuveni locul lor de onoare. Iar dintre acestea, după geniala copilă care fu Iulia Hasdeu – atât de timpuriu răpită poeziei și neamului său -; după domnișoara Elena Văcărescu, care pentru strălucitul său talent și truda sa de a-și face cunoscut neamul în Occidentul egoist și ingrat nouă, în care trăiește, ne este îndoit de scumpă”. Așa începea C. D. Fortunescu studiul său intitulat după numele cui îi era dedicat, Lucila Chițu.

Câmpul beletristic este închis de Perpessicius, cu poemul de dragoste, De-ar mai cădea o stea, am plânge.

În lirica publicată de Elena Farago în numărul inaugural al „Năzuinței”, se pune în balans, puritatea remarcabilă a tinereții, cu nădejdile care s-au pervertit în concluzii dezesperante asupra unui scop în viață. Nostalgia tinereții nu adumbrește celelalte sentimente, fiind firavă, ca semn că nu se poate abandona realismul de care fiecare are nevoie pentru a se susține pe sine în fața vicisitudinilor vieții. O soluție la trecerea inexorabilă a vremii este iubirea: „Cum va fi și-atunci când va fi să viu / Să-ți întâmpin umbra sub albastra poartă / După care iarăși n-oi mai ști să știu / Nici să-i număr anii, / Nici să-mi jelui soarta / Florilor vieții” (Ghiocel târziu…). În iubire, este fără sens gândul la vârstă pentru că bucuriile sufletului se retrăiesc, după bunul plac, străbătând bucla temporală care le-a cuprins.

Alexandrina Scurtu, semnatara poemului Eu, este adepta fericirii „de azi pe mâine”. Scutul ridicat în calea anilor este nădejdea în răsplata pe care mai încolo, i-o va aduce „credința îndurătoare”. Este interesantă această viziune de înfrângere a iureșului temporal, prin credință. Totuși, resemnarea față de nenorociri pare a ne transmite poemul, înseamnă menținerea voluntară într-o stare de rezistență, fără vreo teamă a capitulării, de vreme ce „steagul meu: Credința îndurătoare / Își fâlfâie, înalt, ocrotitor, / Pe mine-o purpură regesc izvor”. O formă de a scăpa de tensiunea atenției sporite față de orice ar amenința-o este chiar aceea de a se abandona fricii. Asumarea temerii, prin diminuarea orgoliului de a-și menține independența personală (că este suficient de puternică față de evenimente și neîmplinire), înseamnă că stăpânește frica, substituind-o ansamblului de trăiri specifice unei ființe.

Recenziile scot la iveală, din vremea respectivă, modul în care se reflecta opera unora dintre scriitorii noștri preferați sau de notorietate astăzi. În cazul lui Radu Gyr, notorietatea pe care i-a adus-o opera poetică este egală celei pe care i-a produs-o viața-i nefericită, prigonit pe criterii politice. În 1926, C. D. Fortunescu, comentatorul cărții Liniști de schituri, îi imputa faptul că ar fi prea tânăr ca să fi cunoscut durerea despre care scria. Răspunsul, deși nu-și propusese, Radu Gyr l-a dat cu propria-i viață. Suferința, dacă n-a prins-o în operă, a trăit-o în viață, îndurând povara închisorilor comuniste. Și aici este o problemă de timp, un exemplu după cum intuiția nu acoperă viitorul. Pesemne, a fost un poet îndârjit să se îndrepte în manieră, dacă i se părea justă observația care i se aducea.

Cum apare tratată diversificat, problema timpului derivă dintr-o conștiință a perisabilității. Paradoxal, se însoțește cu soluții de a reține ce-i valoros sau necesar.

Problema timpului, sub formă de concepte, e transferată de colaboratori asupra organului de presă.

În 1924, marea intră în cercul de plăceri al oamenilor. În apropierea mării, familiară ca unui locuitor la mare, visează poetul Șt. Bălcești să „prefire” părul iubitei.

Se abordează nu numai tema timpului, dar și calitatea lui. În 1937, în articolul-program semnat de Florea I. Dumitrescu, în revista de spiritualitate ortodoxă, „Renașterea”, se exprimă îngrijorarea „fiindcă timpuri foarte tulburi se anunță”.

Altă idee puternică în perioada interbelică este aceea a drepturilor și a libertăților omului.

Psihoza comunismului, derivată din vecinătatea cu URSS, dar și din fiorii realității (care avea să se instaleze nu peste mult, în țară și să dureze 50 de ani), duce la considerente precum: „De multe ori, democrația din unele țări nu e decât formula deghizată care premerge comunismului” (Alex. Voican).