Operele marilor cronicarilor au fost tipărite abia la jumătatea secolului al XVIII-lea de către Mihail Kogălniceanu, în Moldova, iar în Ţara Românească, de Nicolae Bălcescu. Pentru istoria limbii române, cronicile reprezintă un nivel superior de utilizare a limbii, în comparaţie cu textele religioase care au fost tipărite în vremea elaborării lor (cărţile mitropoliţilor).
Cronicile reprezintă o mărturie a eforturilor cronicarilor de a transforma limba dintr-un mijloc de comunicare directă, într-un mijloc de creaţie şi de transmiterea a culturii.
Deşi cronicile sunt opere istorice, ele reprezintă primele exerciţii de compunere în limba naţională şi în ele descoperim formele incipiente ale literaturii beletristice.
Menţionăm în primul rând, caracterul de memorii al cronicii lui Miron Costin pentru evenimentele dintre anii 1648 – 1661 şi mai ales, caracterul de memorii al cronicii lui Ion Neculce.
În al doilea rând, cronicarii participă afectiv la judecarea oamenilor şi a evenimentelor.
În cronici, găsim primele procedee ale prozei artistice, precum: descrierea, portretul, naraţiunea, dialogul.
Ureche ne-a lăsat un porttret antologic al lui Ştefan cel Masre.
Miron Costin ne dă în cronică un tablou antologic referitor la invazia lăcustelor, atunci când mergea la Colegiul din Bar din Polonia: „Acolo unde năpustea stolul de lăcuste, pământul rămânea negru şi împuţit“.
Când face portretul lui Dimitrie Cantemir, Neculce ştie să scoată în relief trăsătura de caracter dominantă. Astfel, Cantemir era „nemăreţ, de vorovea cu toţi copiii“, iar ţarul „umbla pe jos ca un om prost“.
Pe Gin Ali Paşa, omorâtorul lui Constantin Brâncoveanu, îl caracterizează ca pe „un păgân turbat, mare sorbitoriu de sânge, căruia diavolul i-a luat sufletul“.
Dar Neculce se remarcă mai ales prin talentul de povestitor şi în acest sens, lupta de la Stănileşti este povestită cu un mare dramatism. O nuvelă s-ar putea scrie despre întâmplarea cu văduva boierului Chiriţă Sturdza, care la Ţarigrad şi-a aaprins o rogojină în cap. acest motiv i-a inspirat lui Nicolae Filimon capitolul „Cu rogojina aprinsă în cap şi cu jalba în proţap“.
Dialogul ca mijloc de exprimare este folosit de Camtemir în Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau judeţul sufletului cu trupul.
I.
Începuturile umanismului în literatura română
Umanismul, sub formă renascentistă, a apărut mai întâi în Transilvania, datorită condiţiilor social-economice din această parte a ţării, dar şi datorită relaţiilor culturale avute cu Italia.
Primul umanist român este N. Olahus, care în calitate de regent, a reorganizat învăţământul după principiile umanismului. Opera sa fundamentală este Hungaria, scrisă la Bruxelles între 1536 – 1537 şi în care afirmă pentru prima oară despre originea romană comună a tuturor românilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, despre latinitatea limbii noastre. Primii învăţaţi străini care s-au ocupat de romanitatea poporului român şi de latinitatea limbii noastre au fost Poggio Bracciolini şi Aenea Piccolomini.
Ideile umaniste au trecut din Transilvabnia în Moldova pe vremea lui Despot-vodă care înfiinţează o şcoală latină la Cotnari, iar în Ţara Românească, pe vremea lui Petre Cercel, care scria versuri în limba italiană.
Se poate vorbi de o Renaştere românească în perioada marilor prelaţi şi cronicari din secolele al XVII-lea şi al VIII-lea. Este vorba de mitropolitul Varlaam, contemporan cu Ureche, de mitropolitul Dosoftei, contemporan cu Miron Costin, de învăţatul boier, spătarul Nicolae Milescu, de Neculce şi de cel mai de seamă reprezentant al umanismului, Dimitrie Cantemir, toţi din Moldova, de mitropolitul Antim Ivireanul, contemporan cu stolnicul Constantin Cantacuzino, de cronicarii Radu Popescu şi Radu Greceanu, toţi din Ţara Românească, de mitropolitul Simion Ştefan, din Transilvania.
Marii cronicari au fost boieri cărturari cu dragoste de ţară care şi-au însuşit ideile umaniste la şcolile latine din Polonia: Grigore Ureche şi Miron Costin, la Academia grecească din Constantinopol, D. Cantemir, la şcolile din Italia, C-tin Cantacuzino.
II. Coordonatele umanismului marilor cronicari
O primă coordonată se referă la faptul că toţi marii cronicari subliniază, pe lângă rolul instructiv, şi valoarea educativă a istoriei.
În acest sens, Grigore Ureche în Predoslovie precizează că a scris faptele istorice „să rămâie feciorilor şi nepoţilor să le fie de învăţătură, despre cele rele să se ferească, iar despre cele bune, să urmeze şi să înveţe“.
Această idee va fi reluată şi de Miron Costin care în Predoslovie la cronică mărturiseşte: „Fost-au în gândul meu, iubite cetitorule, să fac letopiseţul Ţării Moldovei din dăscălecatul ei cel dintâi, carele au fostu de la Traian împăratul“, dar „sosiră aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisoare, ci de griji şi suspinuri“. În plus, Miron Costin vorbeşte de răspunderea pe care o are cronicarul în faţa contemporanilor şi a urmaşilor pentru că în „Predoslovie“ la De neamul moldovenilor arată: „eu voi da samă de ale mele câte scriu“. Această operă a scris-o cu un dublu scop: pe de o parte, să dovedească cu argumente istorice, filologice, arheologice, etnografice, romanitatea noastră.
Ion Neculce în Predoslovie după ce precizează că va relata întâmplări ce au fost scrise în inima sa, îndeamnă pe cititori să citească acest letopiseţ pentru „a vă feri de primejdii şi veţi fi şi mai învăţaţi“.
A doua coordonată se referă la rolul personalităţilor istorice în determinarea evenimentelor istorice, idee caracteristică epocii Renaşterii.
Ureche se referă la Ştefan cel Mare pe care îl compară cu Ahile din Iliada, văzând în acest domn un simbol al luptei poporului nostru pentru independenţă.
Miron Costin rezervă un spaţiu mai larg în cronică, domniei lui Vasile Lupu, domn cărturar, care intenţiona să domnească şi în Ţara Românească.
Ion Neculce în O samă de cuvinte, reproduce nouă legende despre Ştefan cel Mare, iar în cuprinsul cronicii, o şesime este rezervată lui Dimitrie Cantemir, în vremea căruia a fost mare hatman şi în plus, Cantemir a făcut primul tratat de alianţă, pe picior de egalitate, cu Petru cel Mare.
Cronicarii munteni Radu Greceanu şi Radu Popescu se ocupă de domnia lui Constantin Brâncoveanu.
A treia coordonată este despre etnogeneza românească, adică despre romanitatea şi continuitatea poporului român în Dacia.
Ureche este primul mare cronicar după Olahus, care afirmă că „de la Râm ne tragem“ şi în sprijinul acestei idei prezintă o serie de cuvinte din limba română care atestă latinitatea limbii: galina, mulier, femina ş.a.
Miron Costin în lucrarea Despre neamul moldovernilor, în sprijinul romanităţii aduce o serie de argumente din domeniul lingvistic: „sanguis“, „mens“, „panis“, „terra“, argumente din domeniul arheologic, precum podul lui Traian, argumente etnografice, ca portul opincilor, tunsoarea la spate, sau folclorice, precum însoţirea mortului la groapă cu bocet.
Dimitrie Cantemir în Hronicul vechimii moldo-vlahilor, vorbeşte despre puritatea noastră romană, despre rolul civilizator al romanilor, despre continuitatea noastră în Dacia.
În Ţara Românească, stolnicul Constantin Cantacuzino în Istoria Ţării Româneşticombate basna lui Simion Dascălu şi e primul cronicar care dovedeşte continuitatea poporului şi după 271, prin argumente valabile şi astăzi:
– romanii nu puteau retrage în sudul Dunării o populaţie statornică în Dacia de sute de ani;
– niciun cârmuitor al statului întemeiat în Dacia n-ar fi admis să plece cu această populaţie în alte locuri cu climă mai aspră;
– nu există nicăieri urme de-ale romanilor care au fost în Dacia şi care să fi fost mutaţi în sudul Dunării.
Pe ideea luptei pentru apărarea independenţei noastre se grefează patriotismul marilor cronicari, ca altă coordonată esenţială.
Marii cronicari denunţă nu numai pe domnii care nu iubeau ţara, dar şi lăcomia turcilor pe care Miron Costin o consideră ca un „pântec fără fund“.
Ion Neculce denunţă pe Dumitraşcu Catacuzino care aduce pe tătari să ierneze în ţară: „O! O! O! săracă ţară a Moldovei, ce nenorocire de stăpâni c-aseştia ai avut! Ce asorţi de viaţă ţ-au cădzut!“
Dimitrie Cantemir în celebra lucrare Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane precizează cele trei cauze care au dus la căderea turcilor: lăcomia, corupţia şi tirania.
Dragostea de ţară o identificăm şi în răspunsul dat de Miron Costin vizirului turc: „suntem noi moldovenii bucuroşi să se lăţească în toate părţile cât de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să se lăţească“.
A cincea coordonată a umanismului românesc priveşte rostul omului în această lume.
Miron Costin cu poemul filosofic Viaţa lumii care dezvoltă tema „foruna labilis“, recomandă omului să ilustreze viaţa lui care este „precum aţa“, cu fapte bune.
Preocuparea pentru condiţia umană o găsim în eseul filosofic Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Judeţul sufletului cu trupul de Dimitrie Cantemir.
Despre destinul omului în această lume se ocupă Dimitrie Cantemir şi în lucrarea alegorică Istoria ieroglifică, unde descrie lupta dintre Inorog şi Corb, lucrare care are caracter de pamflet politic şi social.