Suicidul, un fenomen-“tradiţie” în secuime, surprins inspirat de dramaturgul mureşean Székely Csaba, face obiectul celui de-al şaselea volum, Flori de mină, apărut în limba română în deja cunoscuta colecţie Teatru de buzunar, iniţiată la celebrarea a 50 de ani de teatru românesc la Târgu-Mureş. Tânărul scriitor este remarcat repede de media-audio londoneză, câştigând concursul BBC de dramaturgie cu un scenariu radiofonic, Do You Like Banana, Comrades?, care a fost montat apoi la Radioul britanic.
Mobilizat de ecourile mediatice, continuă să scrie. Flori de mină, piesa asupra căreia ne-am oprit, este publicată pentru prima oară în limba maghiară în revista literară „Látó”, se bucură de succes public încă de la premiera care a avut loc la Studioul Yorick – Teatrul Naţional Târgu Mureş, 2011 (cu subtitrare în limba română). Trupa de la Mureş va fi invitată să joace şi la Teatrul Pinceszínház, Budapesta, 2012, prestaţie remarcată atât de public, cât şi de criticii de teatru. De altfel, Asociaţia Criticilor de Teatru din Ungaria acordă piesei de teatru Flori de mină distincţia de piesa anului la Festivalul Naţional de Teatru din Pécs, desfăşurat în luna august 2012. Mai apreciat în media din afara graniţelor ţării noastre, Székely Csaba se bucură deja de un palmares important.
Dramaturgul de faţă, o apariţie dinamică, inspirată şi, de ce să nu recunoaştem, cutezătoare, atribute care definesc tânăra generaţie din care face parte, experimentează modalităţi noi de punere în scenă, insuflând artiştilor nevoia de a se reinventa permanent.
Poate nu aş fi avut şansa să-l citesc prea curând pe Székely Csaba dacă nu eram invitată la unul dintre teatrele particulare de la Târgu-Mureş, Teatrul 74. În anul 2011, se desfăşura Programul de practică teatrală pentru regiunile de Vest şi Nord-Vest. În acest context, aveam să asist la montarea piesei Flori de mină, despre care am aflat că face parte dintr-o trilogie axată pe o problematică sensibilă, degradarea şi vicierea comunităţilor miniere din Transilvania pe fondul sărăcirii etapizate, consecinţă a închiderii minelor.
Acest fapt a atras de la sine metamorfoze psiho-sociale importante, depresii înecate în alcool sau sfârşite prin sinucideri, migrări în oraşe cu o potenţialitate economică mai bună, agresiuni verbale şi fizice etc. Degradarea comunitară a însemnat o însumare a degradărilor individuale. Fenomenul suicidului devine virulent mai ales la etnia maghiară. Aşa cum spunea criticul de teatru Oana Stoica, “celebra tristeţe maghiară se concretizează în gesturi fatale, dar nu melodramatice. Există un firesc al alegerii morţii, acceptarea ca o soluţie „normală“ pentru nefericire. Asta nu înseamnă resemnare, ci sumbra interiorizare a unei degradări lente, conştiente, aproape asumate”.
Cu siguranţă, fiecare dintre noi, aflat în faţa unei asemenea întâmplări, s-a întrebat de ce a ales o fiinţă să-şi ia singură zilele? O interogare care-l apasă şi pe dramaturgul Székely Csaba. Urmează o investigaţie atentă chiar în satul mureşean al bunicilor lui. Răspunsul este însă unul dezarmant. Mahmureala taciturnă ce-şi pune ştreangul la gât.
Piesa este gândită într-un singur act, derulat într-o cameră, cu 6 personaje aflate într-o permanentă mobilitate (TATĂL, zăcând în camera alăturată, nu apare niciodată; IVÁN, fiul lui, care ajunge la detestarea părintelui adulat înainte de închiderea minelor; ILONKA, sora vitregă a lui Iván, ambii în aşteptarea somnului de veci al părintelui şi, implicit, al refacerii vieţilor lor din puţinul pe care credeau că-l vor moşteni; MIHÁLY, doctorul devenit alcoolic de neputinţa de a se “salva” de cangrena satului muribund; IRMA, vecina lui Iván, care-şi face drum adesea în casa acestuia, cu neuitatele compoturi la borcan, ofrande în numele iubirii visate şi ILLÉS, soţul Irmei, ce se aruncă în valul sinucigaş atunci când înţelege că a devenit o piedică în calea fericirii nevesti-sii). Decăderea socio-familială şi climatul descris pot fi asemănate cu cele cehoviene (femeile, doctorul se agaţă de speranţa unui mâine mai bun la oraş, ceea ce la cele “trei surori” ale lui Cehov însemna Moscova). Ca să înţelegem forţa dialogului din carte, exemplificăm cu o secvenţă conversaţională:
IVÁN: Singura noastră tradiţie e să ne-mbătăm muci, sărim la bătaie unu’ la altu’, apoi ieşim în pădure la furat lemne. Asta-i marea noastră tradiţie. (…)
ILLÉS: Nu mergem la pădure doar ca să furăm. Din cînd în cînd ne mai şi spînzurăm acolo.
Aceasta este realitatea observată şi bine descifrată de scriitorul de faţă. În piesă luminiţa de la capătul tunelului refuză să se arate. Ceea ce rămâne impregnat în lăuntrul cititorului sau/şi al spectatorului este tipul de umor. Amar, şocant, uneori poetic. E la limita dintre normalitate şi nebunie. Nu mai puţin limbajul de care face uz. O virulenţă eliberatoare pe care o auzim în conversaţiile din crâşmele de la sat, sau din târgurile ridicate cu generozitate la rang de oraş.
Dacă ar fi să facem o recomandare ar fi asupra traducerii. Versiunea în limba română, realizată de Sándor László şi Székely Csaba, devine de multe ori supărătoare. Terminologia, adesea preţioasă sau neadecvată, poate să surprindă neplăcut un vorbitor nativ de limbă română.