Despre armonie: Unde ți-e inima, acolo şi gândul (proverb românesc)*

(Din volumul în curs de apariție, Virtualități ale compromisului)

Cred că proverbul conține un adevăr pentru că, interpretat altfel, poate fi considerat o veritabilă definiție a fericirii în viață.

Când ești plecat în afara țării, pentru o perioadă mai lungă, suferi din cauza depărtării și a dorului de pământul natal.

Inima îți va fi mereu la ce ai lăsat acasă, gândul, probabil la ceea ce ai de făcut în prezent. Deci, participi fără elan, cu melancolie încă, la treburi.

Apoi, dacă într-un context oarecare, te-ai căsătorit cu o persoană la care nu ții, vei avea parte de trăiri lipsite de patos, inima rămânând în nostalgie după altă relație, și te vei consuma în regretul de a nu fi încercat mai mult în ce ţi-ai fi dorit să fie, mai înainte, stare permanentă. Mă gândesc la situaţii în care, prea tânăr fiind, îţi e ruşine să formulezi o cerere în căsătorie şi chiar să vorbeşti despre ideea ei. Nu te aştepţi la vreun final neaşteptat. Aspiri ca starea de tatonare să ţină la infinit, până când te vei convinge definitiv că numai tu eşti preţuit şi iubit, ca nimeni altul, de prietenă. Dar aşteptarea degeaba a unui moment de geniu în soartă, care să te convingă de unicitatea ta în ochii persoanei dragi, poate fi o boală banală, o prelungită gelozie (boală lungă, moarte sigură), care duce la dezastru în domeniul simţirii din cauza eşecului cert. Există posibilitatea, de contrast haios, ca iubita să nu-ţi mai placă, atât de mult să fi stat cu ea, sau s-o iubeşti în continuare, dar să nu mai ai nervii necesari de a suporta nesiguranţa pe care ţi-o dă prietenia însăşi; vei merge la întâlnire stresat, obosit de gânduri. Ca de fiecare dată, la întoarcere, singur în drumul spre casă, îţi vei cântări spusele. Îţi dai seama că mai bine ar fi fost să-i vorbeşti cu totul altfel decât ai făcut-o. Replicile şi gesturile ei au fost departe de a fi calde. Dai vina pe tine. Aceasta nu înseamnă progres. Te vei sufoca în stagnare.

În concluzie, proverbul, care este rezultatul experienței mai multor generații, afirmă primatul sentimentului asupra rațiunii și este o punere în ordine a lucrurilor: întâi trebuie să prețuiești pentru ca propriul gând să aibă reperul sufletesc, în slujba căruia să emită idei, pentru fericire. Cu alte cuvinte, când inima și gândul comunică, întreaga fiinţă își va fi resimțit starea de bine, aţintindu-şi ochii la cer spre maximă recunoștință față de Dumnezeu, pentru faptul de a ne fi dat viață. Ca în Faust, atunci am spune clipei să rămână, pentru, în sfârșit, dobândirea liniștii.