https://blog.revistaderecenzii.com/

        Citit romanul Aurorei Dumitrescu, fără să pot afirma că este o lectură de aeroport sau de plajă, deși mulți  o pot încadra ușor în această categorie, doar pentru faptul că se citește ușor în orele amiezii. Cartea e dedicată îndeosebi autoarei manuscrisului “istoric-literar bazat pe acte, documente și corespondență ale epocii, cu titlul Contele Cagliostro”.  Astfel mi-am amintit că imediat după anii ’90 în România circulau manuscrise traduse, comunicări din ședințele de spiritism și cărți ce țineau de parapsihologie, astrologie sau civilizații antice. A fost și perioada când auzeam de scandaluri legate de secte, de iluminați, de masoni, loje, toate îmbinându-se cu frenezía pentru libertatea cunoașterii. Dar mai ales era o foame după o nouă spiritualitate. Căci sătui de ateism, de constrângeri religioase și de altă natură ce nu ținea doar de îngrădirea gândirii cât și de cea a drepturilor omului și a sexualității acestuia, oamenii au fost fascinați de tot ce era ocult sau inedit. Inclusiv de descoperirea a câte ceva din secretele vechilor civilizatii. Egiptul și Nepalul au devenit punctul de interes pentru mulți ce-și căutau originile sau erau doar avizi de nou. Nu e o surpriză faptul că Aurora Dumitrescu abordează tema iubirii prin prisma sufletelor pereche ce se caută în mai multe vieți, trecând prin purgatoriul experiență al diverselor epoci. Liviu Rebreanu scrisese deja romanul Adam și Eva, povestea aceea frumoasă ce ne-a înlăcrimat nopțile adolescenței prin frumusețea subiectului, aflând atunci de transcendență, de reîncarnarea sufletului, de iubirea nemuritoare.

 Muzica cuplului și amintirile rămase ascunse în suflet, se contopesc în personajul  feminin din romanul Aurorei Dumitrescu. Autoarea convertește sensibilitatea și fragilitatea în forță proprie, părând a duce multe vieți în corpul său. Istoriile transgene sunt la modă. A ști să interpretezi și să observi e de-o importanță crucială adesea. Animalele practică arta disimulării, a camuflajului. Omul în lipsă de afecțiune e supus multor răni, când a avut experiența unui amor instabil. E ca și cum ai stinge focul cu gaz de fiecare dată. Ochii săi strălucitori știau sau pretindeau că văd dincolo de aparențe, debordând de imaginație poetică. Așa am perceput-o  pe autoare, cu ocazia prezentării unei scurte lecturi din noul său roman. Contrar aparențelor, nu-i ușor în natură, nici în viață. Acești rebeli în suflet fac totul pentru a nu muri de foame, necesită  fericire, căci oamenii suferă teribil când nu pot avea o experiență în sensul iubirii, în ciuda faptului că am primit cu toții mesajul “iubește și fii iubit!”. E contribuția pe care biserica o poate aduce încă omenirii, deși legile azi sunt adesea contrare iubirii. Culpabilitatea e un sentiment inutil. Se poate întâmpla oricui, dar totul este să nu recidivăm în păcat-greșeală. E greu să găsești drumul ce te scoate din cercul vicios, știind că ”mizeria” nu duce decât la ”mizerie”. Să revedem ordinea priorităților în viață! Suntem populați de toată literatura citită. Autoarea folosește scrisul pentru a trăi alături dar triumfătoare în fața meschinăriei cotidiene. Continuă să poarte sufletul boem la purtător, ascultând simțurile, știind că prin moarte poți câștiga, precum personajele sale. Elisa, eroina zilelor noastre avusese o copilărie complicată și o tinerețe mai degrabă agitată, ținând cont de rădăcinile românești și viața printre străini. Nu corpul, nici originea, nici eticheta unei profesii nu-s definitorii. Important e să vezi oamenii ”pe dinăuntru”. Fiecare are o viziune subiectivă asupra lucrurilor și a oamenilor, iar oglinda aparențelor e tocmai bună de înșelat ignoranța. Cartea citită nu e scrisă după capriciile memoriei, deși are incursiuni intempestive în timp și în destinele conexe ale personajelor, cu povești și lecții de viață. Unde e timpul lui Cagliostro? E  scrum, e fum. Dar mitul său a rezistat și documentele atestă existența și destinul său, redescoperit și bine speculat literar de autoarea Aurora Dumitrescu.  Ne adâncim puternic  în timp, revedem oameni și întâmplări, vieți și speranțe pe măsură ce ne afundăm în tunelul timpului, în amintiri și trecut.  Un film în care scenaristul prozator pare să se fi amuzat cu imaginația, în ciuda regizorului care face să ne recunoaștem în multe exemplare, fiecare cu tarele, slăbiciunile și calitățile respective. Privim și parcă ne este teamă. De ce teamă? Pentru că ne putem identifica ușor cu aceste personaje și ieșim din carte copleșiți de sentimentul că avem nevoie de istoria-biografia noastră și a tuturor oamenilor cunoscuți, dar mai ales de suflet. Yin și Yang stau la baza echilibrului atribuit vieții. Sunt cele două elemente interdependente (energía negativă și pozitivă) ce stau la baza filozofiei chinezești.  Toate acțiunile noastre sunt subordonate unei periodicități, iar pentru evoluția sau involuția noastră suntem în parte responsabili prin însăși existența noastră. Suntem și vom fi mereu înconjurați de mistere sau enigme, și asta pentru că suntem imperfecți și singuri ne generăm enigmele prin ignoranță sau doar prin superficialitate. Câte o mică cheie de la ”poarta cunoașterii” sălăștuiește în fiecare dintre noi, în sufletul și-n mintea noastră, în puterea de creație a iubirii și frumosului. Important e să contribuim cât de puțin la consolidarea a tot ce am dobândit până-n prezent,  și la dezvoltarea relațiilor cu Universul. Într-o simbolică alcătuire a tablourilor, autoarea ne relevă istoria sufletului și gândesc că uneori nu  trăim doar prin noi, trăim și prin alții.  Corabia fiecăruia se mișcă însă mereu, dusă de vântul-timpul,  spre țărmul visat, destinat.

    Soarele amiezii face să-mi las gândurile vagabonde. Deasupra albastrul infinit, împrejur pini, iederă, jazmin și flori banale, câțiva portocali și buganvile. Forme plastice se dilată precum în vis. Fluxul muzical din suflet se prelungește după lectura cărții ce mi-a amintit de alchimistul ce prepara metalul nobil. De chinul său și al scriitorului, despre care mulți cred că munca lor e o iluminare de-o clipă și atât. Strunele sufletului dornic de armonie și  frumoasa închipuire a perfecțiunii fac să trăim o viață atemporală. Cu ochii închiși imaginez vibrația intimă a sufletului încercat și devoalat nouă. Sub măștile grosolane afișate, se poate însă citi divinul interior. Aurul e frumusețea ideală purtată-n  suflet de om. Cum timpul trece repede, uit de saga violentă a zilei, cu incendii și tragedii mediatizate. Timpul pare oprit, face corp cu natura, cu gândurile mele. Aspirația către eternitate nu constă doar în dorința arzătoare de supraviețuire, dar și în nevoia de intensă comunicare cu oamenii. Nu degeaba se spune că “acel ce își trimite gândul dincolo de clipa delectabilă a creației și dincolo de moarte, întâlnește nesfârșite legiuni de suflete fraterne.” Nostalgia eternității se confundă în felul acesta cu pasiunea pentru oameni. Cartea Cagliostro nu este un eseu istoric, deși multe din aspectele  conținute s-au depănat în spirala timpului de-a lungul secolelor. Nu e nici o lucrare sentimentală, deși se accentuează necesitatea ideilor nobile de prietenie, altruism, armonie și iubire. Subiectul acestei lucrări poate fi asemuit ușor cu cele oculte ce țin de spiritismn, paranormal, dacă nu am lua în cont scopul acestor știinte nonconvenționale și încadrarea acestora în tabloul general al valorilor umanității. Romanul are un fin substrat filosofic, motiv pentru care trebuie să dispunem de o stare psihică adecvată pentru a face față științelor antichității, să o înțelegem și eventual să o dezvoltăm pe cât posibil la rândul nostru, azi. Dacă ne-am privi critic, ne-am da seama că avem multe de învățat de la istoria antichității tibetane sau egiptene. Multe din ideile lor împletesc generozitatea, flexibilitatea, dorința de renaștere și împrospătare a ideilor și spiritului uman.  De aceea acest gen de cunoaștere și divulgare se încadrează cu dificultate în tiparele cunoscute sau în domeniile cunoașterii consacrate.  Cititorii vor descoperi în carte nu “adevărul” pe care-l caută omenirea de milenii, ci mai degrabă li se va deschide sau redeschide acea cale ascunsă (din subconștientul fiecăruia) spre devenire, armonie și echilibru cu sine însuși și cu semenii. Iubirile vin și se duc într-un dans în care trăim aievea un tablou al regenerării prin moarte.  Nu o să înțeleg niciodată poveștile voastre de dragoste, afirma o asiatică referindu-se la pasiunile amoroase ale europenilor. Ele seamănă cu poveștile noastre de razboi.