https://blog.revistaderecenzii.com/

Despre oameni providenţiali (I)

În mod cert, prima persoană providenţială din viaţa mea a apărut la începutul începutului, când nici nu mă născusem bine, dar deja nu mai trăiam. Am fost declarată moartă la intrarea în această lume şi aruncată undeva pe jos, într-un lighean cu deşeuri al maternităţii. Acum prioritatea era să fie salvată mama – o slăbănoagă de circa 50 kg hăcuită ca să nască normal, fără cezariană, un copil (enorm pentru ea) de 4,5 kg. Toată echipa se concentra asupra mamei, cu excepţia unei asistente care, în ciuda ordinelor şi ameninţărilor primite de la medic, a insistat să vină la făt – adică la mine – să mă scoată dintre gunoaie şi să reia manevrele de resuscitare. Asistenta se numea Carmen şi îi port cu recunoştinţă numele în actul constatator eliberat de spital (aşa cum a dorit mama), chiar dacă el nu mai apare şi în certificatul de naştere eliberat ulterior (aşa cum a dorit familia).

Despre o altă persoană providenţială – căreia, la fel, îi datorez viaţa – nu am reţinut altceva decât o mână: nu ştiu dacă era de femeie, de bărbat, nu ştiu alte detalii. Tot ce îmi amintesc este o mână care mă apucă brusc şi mă trage din faţa unui autobuz exact ca în filme, cu o frântură de secundă înainte de a fi zdrobită. Aveam vreo 9-10 ani şi parcurgeam singură prin Bucureşti drumul lung şi periculos dintre casă şi şcoală (schimbam două autobuze şi aveam de traversat o şosea foarte circulată). Şocul întregii întâmplări cu iminenţa accidentului a dus atunci la un blocaj al memoriei care s-a păstrat până în prezent – aşa că de multe ori îmi spun că acea mână nu a fost a unui om, ci a îngerului meu păzitor care m-a tras şi a fentat moartea „la mustaţă”…

Acum că încerc să îmi amintesc despre persoanele providenţiale din viaţa mea, constat cu uimire că sunt extrem de multe! Nici nu îmi vine să cred că în permanenţă am fost înconjurată de persoane cheie – care mi-au marcat viaţa, dezvoltarea sau evoluţia.

Cred că ele ar putea fi încadrate în două categorii. Cea a oamenilor care au intrat meteoric în viaţa mea, şi-au îndeplinit menirea/misiunea şi au dispărut la fel de brusc cum au apărut – şi categoria celor care au străbătut o parte a drumului prin viaţă alături de mine: m-au însoţit, m-au îndrumat, m-au iubit.

Dar indiferent de categorie, oamenii providenţiali mi-au marcat în mod radical existenţa: unii m-au salvat de la moarte (în cel puţin 4-5 ocazii), alţii mi-au schimbat cursul vieţii, modul de a gândi sau de a percepe lumea înconjurătoare. Au contribuit – unii benefic, alţii dureros – cu lecţii de viaţă care au condus, în final, la persoana care sunt în prezent.

Privind acum în urmă la toţi aceşti oameni, mă întreb: oare la câţi dintre ei am apucat vreodată să le spun „MULŢUMESC” pentru rolul lor cheie din viaţa mea?