Uneori e mult mai folositor să-ți pierzi speranța, decât să-ți pierzi vremea sperând. Radu Stanca

Speranța e starea care ține omenirea în vigoare și-i mai dă aripi în viitor.

Sunt două posibilitățile la care duce afirmația: ori idealul propus nu merită efortul ori e prea înalt pentru puterile pe care ți le-a dat Dumnezeu. Cu alte cuvinte, e bine să-ți trăiești nivelul, în slujba căruia să depui firea-ți în expansiune către bucurie (mai bine poate decât spre fericire). Fericirea e un termen superior, aproape suprem, pentru a cărei atingere străbați stele, poate inimi și nici atunci nu-ți dai seama. Fericirea este însăși viața în avalanșa ei. Platon, în Academie, măsurând cu pasul zbaterea în cunoaștere, și-a dat seama că trebuie să meargă mult în sine și pe pământ, pentru a afla un răgaz de beatitudine. Este motivul pentru care a deplasat idealul în cer, unde spera și propovăduia că mergem noi, umbre pe Terra.

Două categorii fundamentale pune în balans Radu Stanca: nădejdea într-un scop și vremea. Desigur, e de preferat să pierzi detaliul (speranța), care oricât ți-ai dori, nu se confirmă, decât ansamblul (vremea) care angrenează totul, pe tine deopotrivă cu întregul. Te simți egalul oricui este prins în cursul fără oprire al vremii, ceea ce ar fi un avantaj. Deși efemer, traiul terestru îți oferă ocazia de a contempla destinul materiei în transformare și ce să fie destinul? Timpul care transformă totul, inclusiv situațiile noastre, ducându-le înspre un spirit distinct al lor.

Datorită încrederii în viitor, reziști prezentului; îți spui că înduri astăzi, dar o faci pentru bucuria de mâine, pentru vremea cea bună. Când nu ai speranță, nu mai găsești motive pentru a-ți explica viața.

În concluzie, pot fi situații în care e preferabil să afli adevărul, ca nu cumva din impresia reușitei într-o relație sau țel, pentru care nu ai arme, să răsară ideea sacrificiului inutil și ridicol în ochii altora, prin lipsa-i de soluție.

D. Ionescu