*Cronică apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 6 / 2018

Dacă Marcel Proust redescoperea imagini ale timpului trecut, datorită unui produs de patiserie, care-i amintea de bucuria pe care o trăia, în copilărie, mâncând madlenele pregătite în casă de bunica paternă, Nicolae Pârvulescu, dedublat în Viorel Roșianu, protagonistul romanului Academie agramată (editura Autograf MJM, Craiova, 2017), abandonează, din cauza soneriei telefonului, mediul urban și revine acasă, la părinți, în satul Stăncești. Telefonul este un simbol al comunicării, dar de această dată, cu un „zbârnâit strident”, recuplează eul narator la o realitate asemenea celei din Întâmplări din irealitatea imediată, de M. Blecher, căreia vrea să-i scape, în favoarea alteia relaxante, distinct rustice. Primul impuls este de a rememora, cât se poate de amănunțit, tot „ce făcusem și ce zisesem în timpul mesei de la care mă ridicasem cu câteva minute înainte de miezul nopții”; al doilea, de a pune lucrurile la punct, iar pentru aceasta, preschimbă mediul. Starea de mahmureală, de care fusese cuprins în seara precedentă, este văzută drept un corp străin de care, printr-un gest comic, se asigură, încă o dată, că a scăpat: „Am deschis ochii fără nicio tragere de inimă și, văzându-l pe Marian Simionescu preocupat să așeze bine receptorul în furcă, mi-am scuturat capul de câteva ori până m-am convins că nu mai rămăsese niciun pic de mahmureală în el, am sărit din pat și l-am întrebat străduindu-mă să nu-mi trădez spaima: – Ce se petrece aici, Mariane?” (p. 5).

Acțiunea are un curs regresiv, din contemporaneitate, când Vasile Budin și Liviu Morenci, doi dintre foștii elevi ai protagonistului (profesor la un liceu din orașul Budava), discutau „cu însuflețire despre șansele Gabrielei Vrânceanu Firea – devenită de câteva săptămâni „cea dintâi primăriță” din istoria Bucureștiului – de a administra capitala mai bine decât o făcuse doctorul Sorin Oprescu” (p. 7), până în perioada anilor cincizeci – șaizeci, specifică marilor transformări istorice produse de reforma agrară de tip comunist. Dintre foștii elevi, Petrică Agapie, cu „o voce baritonală”, pune în discuție, după atâția ani, raportul dintre profesori și discipoli, pe care-l estimează, în plan literar, ca ondulatoriu, imitație a „spațiului mioritic”, după cum definea filosoful Lucian Blaga spațiul nostru național, iar în plan matematic, o alternanță a semnelor plus și minus. Prima variantă a acestei paralele rămâne valabilă pentru că, pentru a doua nu există indici de adversitate între exponenții acestor categorii, fapt pe care-l atestă alt locutor, Cristian Stamate: „Nu am recurs la un exemplu din matematică sau din electronică, unde se operează cu plus și minus, fiindcă sunt convins că între foștii profesori și foștii elevi de acum patruzeci și ceva de ani nu este o opoziție, sau o deosebire radicală, ci una mică, de accent” (p. 10).

Drumul către Stăncești, efectuat cu autobuzul, este acceptabil pentru Viorel Roșianu, care prinde un loc pe scaun, reușind astfel, cu „urechile ciulite”, să capteze în tihnă convorbiri despre consăteni și despre schimbările sociale care se tot anunțau. Într-un fel, călătoria îl reconectează la realitatea satului natal și-i dă ocazia de a se minuna încă o dată de plăcerea vorbitului la navetiști. Aceștia au pentru el un rol formator, precum ajutoarele pentru Harap-Alb, deci, până la capăt de drum, va fi demn de a fi considerat drept fiu al satului, având idee despre evenimente, însă criteriile, conform cărora va fi apreciat de către familie, țin tot de prestanța lui școlară. Casa părintească desigur este refugiul cel mai râvnit, dar pentru a-i fi meritat căldura trebuie să învețe în continuare la fel de bine. Prin evocarea mai multor perioade și a unor personaje cu destin fabulos, romanul Academie agramată, marcat de o dedicație sugestivă a autorului: „Nepoatei mele, EVA SOPHIE”, se adresează unui public interesat să redescopere anii pe care nu i-a trăit și condițiile în care pe atunci oamenii școliți se puteau afirma.