III
Se legăna ciocârlia în răcoarea dimineţei, însoţind de-a lungul Ialomiţei trăsurile ce mergeau la
gară. Copiii, grămădiţi câte trei pe capră, se bucurau, tăcuţi, de priveliştea cailor. Mihai mâna
poştalionul de la trăsura lor, curată, lustruită, în care trebuia să se întoarcă Matei. Pe chipurile
tuturor se zugrăvea sănătatea si fericirea.

Întinderea câmpului se desfăşura într-o nespusă linişte de vară. De o parte, un lan de porumb îşi
mişca vârful foilor nervoase, dând văzduhului un reflex de culoare verde, ce părea că îngraşe
aerul; de partea cealaltă, Ialomiţa curgea domoală între două maluri joase, lăsând să se vadă o
margine de Bărăgan, cu pârloagele sale nestrăbătute, cu suhaturi roase de vite, cu o turmă de oi
ce se zărea în fund ca o pată albă, şi, mai presus de toate, cu orizontul său înşelător, a cărui dungă
închipuită juca în arşiţa soarelui ca oglinda unei ape. Din prundul gârlei, cireada se urca pe un
vad şi se îndruma cu greu la păşune. Câte un bou singuratec sta înfipt în marginea apei, cu capul
întins înainte, neclintit, întrupând în nemişcarea lui pustietatea locului.
Când trăsurile ajunseră la capătul porumbului, trebuiră să se oprească. Jitarul sări din colibă, cu
căciula în mână, şi deschise poarta de nuiele ce tăia drumul. Un câine slăbănog se repezi la
picioarele cailor, lătrând din toate puterile şi gata parcă să-i înghită.
Toţi trecură dincolo, iar jitarul închise poarta şi rămase singur ca mai-nainte, în mijlocul
câmpului.
După un sfert de ceas ajungeau la gară.
Tot norodul acesta se revărsă în unica săliţă de aşteptare ce se găsea, râzând şi sărind, spre marea
mirare a ţăranilor cărăuşi. Mihai cu surorile lui mai mici şi cu Tincuţa; Elena cu patru copii
împrejur; coana Sofiţa, conu Dinu şi subprefectul; Berlă, jidanul de la han; Tănase Scatiu, care
venise călare. Numai Saşa lipsea: ea rămăsese la Ciulniţei, să ţie de urât coanei Diamandule.
Toată lumea se uita la ceasornic cu neastâmpăr: mai sunt zece minute, mai sunt şapte minute.
Copiii, neavând voie să iasă pe peron, până la sosirea trenului, ţipau în sala de aşteptare ca într-o
menajerie. Mai sunt trei minute. Clopotul sună. În fundul zării se vede locomotiva devenind din
ce în ce mai mare, până se arată întreagă. „Daţi-vă la o parte, domnilor!” strigă lampistul gării.
Trenul soseşte cu repeziciune şi se opreşte deodată locului, ca un cal dresat. Toate inimile bat cu
putere. Copiii, cu mâna dusă la gură, se retrag cu un pas, speriaţi de zgomot. Toţi întreabă:
„Unde-i, unde-i?”
La o fereastră a trenului un chip nerăbdător cheamă pe conductor din toate puterile. Până să vie
acesta, cei de pe peron au recunoscut pe Matei al lor şi s-au grămădit la uşa vagonului.
— Matei! nene! conductor! vin de deschide, domnule! Ioane, ia bagajele…
În încurcătura şi-n larma asta, călătorul sare din tren în braţele celor ce-l aşteptau, sărutând şi
îmbrăţişând în dreapta şi în stânga; „Nene, Matei, dragă”, s-aude din toate părţile. Mihai se
repede în vagon şi apucă geamantanele altor domni, care protestează. Taftă, vătaful, ridică el
singur două cufere, pe care le aşează cu îngrijire într-o căruţă cu boi. Matei urmează a îmbrăţişa
pojidicul, oprindu-se la fiecare şi întrebând „dar tu cine eşti, bre?” în hohotele de râs ale
respectivelor mame. În cele din urmă se duce cu braţele întinse către un biet creştin, având aerul
de a voi să-l sărute, spre marea mirare a acestuia şi spre desăvârşita topenie de râs a celorlalţi.
—Mai sunt, frate? întrebă el, gata să îmbrăţişeze toată suflarea.
În cele din urmă, conu Dinu, ştergându-şi lacrămile de râs, îl luă de braţ:
— Hai, băiete, hai să mergem.
Pe acelaşi drum porniră trăsurile din nou, înşirându-se în goană, unele după altele. De îndată ce
Damian rămase singur cu conu Dinu, veselia de până aci dispăru.
— Ce face mama? întrebă el cu nerăbdare.
— E mai binişor, răspunse bătrânul dând din cap. Acuma, că ai venit, are să se însufleţească din
nou.
Tăcură amândoi.
— Bre, zise conu Dinu, credeam că nu mai vii! De şapte ani să nu te mai întorci tu pe acasă!…
— Aşa e, nene Dinule, dar vream să sfârşesc odată… Acuma sper să nu mă mai mişc. Sunt sătul
de străinătate. Vreau să trăiesc cu mama, liniştit.
— O să ai puţin de trăit cu dânsa.
Damian se uită la unchiu-său. Bătrânului îi dedeau lacrămile şi nu mai zise nimic. El, de
asemeni, îşi simţi pieptul umplându-se de durere şi lacrămile urcându-i-se în ochi. Tăcură din
nou amândoi.
— Noi ne ducem, zise tot bătrânul după câteva minute, bătându-l cu mâna pe genunchi; e rândul
vostru să trăiţi. Cu buruienile astea uscate, noi am crescut şi ne-am făcut datoria; acu veniţi voi.
Să fiţi sănătoşi!…
Un avânt puternic de simpatie făcu pe tânăr să apuce mâna lui unchiu-său şi să i-o sărute.
Bătrânul, mai mişcat decât dânsul, bufnea uşor pe nări, privind spre câmp.
— Uite pământul ăsta: m-a făcut să asud; am muncit toată viaţa pentru el, de cele mai multe ori
fără să mă răsplătească; m-am supărat şi l-am blestemat, — dar nu m-aş duce de pe el pentru
nimic în lume. Nădăjduiesc că tot aşa o să faci şi tu şi că n-o să mai pleci. Aci suntem născuţi şi
eu şi maică-ta şi părinţii noştri şi părinţii părinţilor noştri…
O tăcere de câteva minute înlesni bătrânului să-şi înghită nodul de emoţie, ce-l îneca, şi să
urmeze:
— Tu eşti singurul băiat din familia noastră. Să rămâi aici, pe pământul ăsta, să nu te mişti şi să
nu-l dai nimănui să ţi-l îngrijească, să nu-l arendezi, că arendaşii sunt molii — m-ai înţeles?
— Da, nene.
— Şi ai să fii fericit, pe răspunderea mea. N-o să ai cafenelele voastre de la Paris şi
„mazagranurile” lor, nici neramzi ca la „bella Italia”, dar o să fii om întreg, n-o să-ţi cânte nimeni
cu flaşneta la ureche, nici n-o s-ajungi să calci pe tureatcă… M-ai înţeles? întrebă din nou
zâmbind şi ridicând glasul.
— Ei, acuma ia uită-te ce frumuseţe de porumb.
— Da.
În adevăr, ajungeau la poarta jitarului, în marginea de porumb. Soarele se ridicase pe cer, şi
zăpuşeala începea să învăluie câmpul în adierile sale fierbinţi. O coloare egală, de un cenuşiu
trist, vopsea iarba, pământul, semănăturile şi numai câte o garofiţă sălbatică răsărea, sprinţară,
din dungile de nisip pe care le lăsaseră inundaţiile Ialomiţei. Damian se simţi deodată reîntors cu
zece ani în urmă. Întinderea uniformă a câmpiei, cu gârla placidă alături, i se păru de un farmec
nespus; nimic din ce văzuse până aci nu se putea asemăna cu ele. Jitarul deschise poarta în
tăcere, urându-i din fugă un „bine-ai venit, cucoane”, şi rămase în picioare cu căciula în mână,
până ce trecură toate trăsurile. Damian îşi întoarse capul după el.
— Mă rog, nu-i Toader Croitoru?
— Ba-i el, zise conu Dinu mulţumit, ţi-l mai aduci aminte?
— Cum să nu mi-l aduc aminte: nu s-a schimbat de loc. Tot jitar e?
— Da’ ce-ai vrea să fie? întrebă unchiu-său zâmbind.
— Aşa e… Cariera de jitar e cam ingrată: nu se prea înaintează repede într-însa.
Bătrânul râdea.
— Fii liniştit, băiete. E mai fericit decât tine. Are tot ce-i trebuie şi nici o grije.
— Se vede că-i trebuie prea puţin lucru ca să fie fericit.
— Asta-i filozofia cea mare, răspunse bătrânul, parcă i-ar fi zis „aicea vream să te-aduc”.
— Ba zău, ia spune, cât îi plăteşti?
— Are zece galbeni pe an simbrie; două păpuşi de tutun pe săptămână; o pereche de iţari; o
glugă şi o căciulă, şi de mâncare.
— Peşte şi brânză, zise Damian, aducându-şi aminte.
— Da’ ce vrei să-i dau? baclavale?
— Ba nu…
— La el acasă mănâncă mămăligă goală… când o are.
Matei se uită la unchiu-său cu părere de rău.
— Am uitat să-ţi spun: şi opinci câte pofteşte.
— Da’ de ce luxul ăsta de opinci? întrebă tânărul cu oarecare răutate ironică.
— Fiindcă trebuie s-alerge pe jos. Ăsta îi este meşteşugul. Apoi, văzând că nepotu-său nu prea
părea încredinţat de fericirea regimului jitarilor, adause:
— Fii pe pace, el este adevăratul om fericit, nu tu, nici eu. De altfel te vei încredinţa prin tine
însuţi. Nu te grăbi să judeci lucrurile, că altfel se văd de departe şi altfel sunt. Avem fel de fel de
vagabonzi, care vin să le umple capul cu nerozii, dar până acuma, la mine, nimeni nu-i ascultă.
— Socialişti?
— Păi dar cum.
Damian începu să râdă.
— Ia-nchipuieşte-ţi!… Dacă-aş prinde pe unul odată, ce mai probă de bătaie i-aş da!
Damian râdea din ce în ce mai tare, mulţumit de a vedea pe bătrân verde ca mai înainte.
— Bătaie?!
— Bătaie la scară, şi să poftească să reclame.
Tânărul urma a râde şi a da din cap cu neîncredere.
— Pre legea mea: bătaie. Tu râzi, da’ eu îţi spun lucrurile cum sunt. Lasă c-o să vezi. Ai partea ta
de pământ de la maică-ta: de ţi-o plăcea să te ţii de el, o să ai ocazia să le vezi toate astea.
Pe când vorbeau, un călăreţ trecu pe lângă trăsură, ca o săgeată. Era Tănase Scatiu, care făcea
curte Tincuţei prin talentul calului său, al cărui „umblet” era o adevărată minune. Cu bordul
pălăriei răsfrânt pe ochi, cu o batistă fâlfâindu-i la gât, el se ţinea pe cal cu mare îndemânare,
călărind pe o rână, în mod ştrengăresc. Era cam ridicul, fiindcă era înalt din cale-afară şi prea
copt pentru berbantlâcurile astea.
— Bravo, Tănase, zise Damian zâmbind.
— Îţi mai aduci aminte de mitocanul ăsta? întrebă conu Dinu.
— Da’ cum să nu-mi aduc aminte: eram buni prieteni. Nu-i prost.
— Nu-i prost, dar e un ţărănoi îmbogăţit, şiret cât pofteşti. Ar vrea să-i dau pe Tincuţa.
Damian se uita la unchiul său nedumerit. Nu vrea să rănească pe bătrân şi de aceea se mulţumi a
zice:
— E cam bătrânior pentru Tincuţa; e mai mare decât mine.
— E bătrân şi bădăran, adăugă conu Dinu, uitându-se cu anevoie peste apă. Tu vezi mai bine:
zăreşti ceva, colo în fund?
— Da, cred că sunt oi.
— Nu, zise bătrânul mulţumit: uite-te bine, vezi?
— Da… colo la stânga…
— Aşa. Ce sunt? oi?
— Aşa îmi pare.
— Nu; sunt dropii.
Era mulţumit conu Dinu că putea dezvălui comorile moşiei sale. În adevăr, în fund, pe o vâlcică
singuratică, o turmă de dropii sta tăbărâtă, parcă-ar fi fost o turmă de oi. Dragostea de
singurătate, atât de neţărmurită la mai toţi vânătorii, umplea pieptul tânărului de un nespus
sentiment de libertate, de recunoaştere de sine, sentiment care în lumea populară se pierde sau se
preface în egoism. El tăcu, rătăcindu-şi mintea în dungile străvezii ale orizontului. Unchiu-său de
asemenea.
Nu se auzea pe tot drumul decât roatele trăsurei tocând şi copitele cailor lovind pământul. O pace
desăvârşită se coborâse din înălţimile albastre ale cerului. Natura, fecundată de razele soarelui,
părea că se odihneşte. Frunzele porumbului, vii şi tremurătoare ca nişte lame de oţel, în zori,
acum se muiau şi începeau să se răsucească. Ialomiţa curgea, încropită şi înceată.
Când ajunseră în vadul Ciulniţei, pe care nu mai era nici un strop de apă, Damian văzu satul
aninat pe vârful dealului, pe sub care se scurgea pârâul şi mergea de se vărsa în Ialomiţa, când
putea, deoarece de cele mai multe ori nu se vărsa nicăieri, fiind sec; văzu curtea boierească cum
o ştia, aşezată pe deal, fără gard dinspre gârlă, şi toate slugile, toţi argaţii ieşiţi să-l vadă venind;
în dreapta şi în stânga, curţi ţărăneşti, unde mai peste tot doi sau trei cai, legaţi de câte un otgon,
se-nvârteau pe un vraf de grâu, bătând din cap şi din coadă; în vadul gârlei, copii în scutece,
lăsaţi în paza altora ce de-abia umblau în picioare.
— Suntem pe vremea treierişului, nu-i aşa? întrebă Damian.
— Da. Vii cu belşug.
— Ai făcut grâu mult?
— Tot am făcut, dar nu cât trăgeam nădejde. Ţâranii au făcut mult, orz mai cu seamă: îi vede
Dumnezeu anul ăsta.
La urcuşul priporului, toată lumea se coborî din trăsuri şi urcă dealul pe jos