DUPĂ BAL

(Fragment din romanul PARFUMUL DE LAVANDĂ, Ed. Autograf MJM, 2014, Craiova, autor Ion R. Popa)

            Cântau cocoşii a doua oară când Iordache cu Manu şi Alecu, unul din băieţii fratelui său, Trică,  precum şi Crângaşu, încadrat de cele două fiice, se îndreptau spre casă. Grupurile mergeau unul în spatele celuilalt, la distanţă apreciabilă.

            Manu a privit cerul înstelat, de unde parcă i-a zâmbit Luna, care îi privea nestingherită din înaltul său ţinut.

            -De ce venişi? Îţi era teamă că păţesc ceva? se simţea jenat Manu.

            -Nu, venii ca să văd pe ce tineri putem conta, dacă ştiu să se distreze respectând libertatea celui de-alături şi buna purtare. Pe de altă parte, mă gândii şi la tine. Cu blestemata asta de funcţie eşti nevoit să iei câteodată hotărâri care pot mulţumi o parte, dar precis o nemulţumesc pe cealaltă. Nu ai cum să ştii ce poate fi în capul unuia dintre cei nemulţumiţi. S-o gândi că, lovind în tine la adăpostul întunericului, se răzbună pe mine. Aşa că, mă pusei la dispoziţia ăstora, de-or gândi aşa, ferindu-te pe tine, a explicat Iordache, determinându-l pe Manu să râdă cu poftă.

            -Crezi aşa ceva? Eu sunt convins că nu îndrăzneşte cineva nici să-ţi zică „dă-te mai încolo!”.

            -Zăuuu? De ce oare? De frică sau din respect?

            -Cred că din ambele motive. De frică? Cum să spun eu!? Da, există o teamă că, la adică, eşti de neînduplecat cu cel dovedit hoţ, nedrept, care nu respectă munca altora, zurbagiu cum îi zici mata câte unuia. Din respect? Eu cred că te bucuri de mult respect, mai mult preţuire aş zice, iar eu ţi l-am sporit în vara asta prin ce am realizat în cadrul căminului cu domnul Crângaşu. O mare parte a oamenilor, ca şi a copiilor, pot să sper că mă simpatizează.

            -Bravo, fiule! Îmi place cum gândeşti, dar nu uita un lucru! Când ai de a face cu gloata, nici vodă nu ştie ce se poate ivi, atât de bine, cât şi de rău. Aşa că, păstrează gândurile alea, ba chiar sporeşte-le că sunt bune, dar fii cu ochii în patru!

            -Nici eu nu zic altfel, i-a dat dreptate Manu.

            -Hai să lăsăm astea! Cum te distraşi? Când eram cu Vanghele la colţul şcolii, într-un timp, auzii gălăgie multă, bătăi din palme şi rostit numele tău.

            -Cred că atunci eram scos la dans de regina balului.

            -I-auzi, mă! Cine o fi fost fata? Cumva cea de la Capu-Dealului, de-o văzui pe-aci? Ştiu că se cam ţinea după tine odată. Acum veni la mine şi mă luă cu săru’mâna.

            -Nu, ea veni împreună cu Zaharia şi văd că plecă tot cu el. În cazul meu e vorba de Victoria, fiica cea mare a domnului Crângaşu.

            -Ahaaa! Înseamnă că s-a prins de tine ce spuneau unchiu-tău Savu şi Ruxandra.

            -Nu e vorba de asta, dar aşa e obiceiul în baluri, a parat Manu.

            -De ce nu-l nimeri pe altul? şi lui Manu i-a venit în minte chipul preotului, candidat la însurătoare.

            -Poate pentru că ştia că sunt prieten cu tatăl ei, că sunt absolvent al unei şcoli pe care o urmează ea…

            -Doar atât?

            -Ce vrei mai mult? şi lui Manu i-a venit în minte scena de la „Periniţă”, apoi dulceaţa sărutului în strigătele de „bravo, Manule!”, ceea ce auzise Iordache la colţul şcolii, unde Vanghele îi povestise totul, de la intrarea lui Manu pe poartă, până la pătrunderea în sala de spectacol.

            A urmat un moment de tăcere prelungită. După despărţirea de Alecu, au ajuns în dreptul casei lui Crângaşu şi au privit într-acolo, fiecare crezând că nu este observat de celălalt. Se vedea lumina printre cetinile ce flancau scara înaltă, pe care Manu o urcase cu un timp în urmă.

            -Cred că dascălul foloseşte petromax, de are lumină atât de puternică, a vrut Iordache să spună că l-a observat pe Manu trăgând cu coada ochiului în speranţa că ar mai putea zări silueta fetelor învăluită în mătasea razelor de lună.

            -Poate că da. La Ţagani avea largă folosinţă. Domnul Lepădat avea unul mare în salon, altele mai mici în restul casei.

            -Ai grijă ce vorbeşti cu copila asta! Nu-i lua minţile de la şcoală! Las-o să crească, să-şi termine şcoala şi, dup-aia, de ţi-o plăcea, vă căsătoriţi! Să nu-i fi făcut vreo promisiune fetei, ha?

            -Nu, tată, nici pomeneală! Vorbirăm numai despre şcoală şi înţelesei că va continua. Aşa că…

            -Atunci, ce vorbă a fost cu acel popă?

            De data asta, Manu s-a gândit mai mult înainte de răspuns. „Dacă o fi aflat că preotul plecă supărat de la bal, într-un fel respins de Victoria? Dar să-i spun, totuşi, varianta mea.”

            -Cred că sunt doar vorbe sau poate el o avea vreun gând. Dar, din câte îmi dădui seama, ea îl respinge total.

            -Păi era şi el aci?

            -Da, şi plecă supărat.

            Iordache a căzut din nou pe gânduri. Au ajuns în dreptul casei părinţilor Ruxandrei, acum nelocuită. Bătrânii muriseră, iar fiul lor şi fratele Ruxandrei, devenit negustor de mare anvergură, acum vindea şi cumpăra cu ridicata şi se mutase la Oraş, având depozite în apropierea târgului de săptămână şi han, case cu o curte largă în Căldărărie, unde poposeau peste noapte cei veniţi cu care şi căruţe la oraş. Avea contracte cu garnizoana, cu spitale şi alte unităţi pe care le aproviziona.

            -Unde o să-ţi faci casă, aici la unchiu-tău, care a promis că-ţi lasă tot, sau dincolo, lângă a mea? Loc este destul la mine şi acareturi  mai multe.

            -Nu m-am gândit, dar de ce să plec de lângă voi? Îmi veţi fi de ajutor, şi a aşteptat să vadă cum reacţionează tatăl său.

            -Cred că ai dreptate, însă doar pe jumătate, şi acesta privea neclintit în faţă.

            -De ce?

            -Fiindcă nu ţi-ai pus în gând să ne fii şi tu de ajutor la bătrâneţe, când, poate, eu şi Ruxandra ne-om târâi zilele pe-aci, cine ştie cât de  greu! şi abia acum Iordache şi-a întors faţa către Manu.

            -Asta se înţelege. Toţi copiii au grija părinţilor, de la un timp, dar voi mai aveţi mult până acolo.

            -Bine, să nu uiţi! l-a privit din nou Iordache.

            Au ajuns acasă. Ruxandra îi aştepta cu lampa aprinsă.

            -Tu nu te mai culcaşi? Treabă nu aveai de făcut, măcar te odihneai, că e sărbătoare. Cum s-ar spune, arseşi gazul de pomană, şi a început să râdă, dar Manu a fost surprins de observaţie, deşi fusese rostită în glumă.

            -Mai tacă-ţi gura sau pune-o să grăiască ce trebuie! Eram cu grijă de voi, nu avusei somn, gătii până adineaori. Ştii bine că el nu a înoptat niciodată în sat până acum.

            -Când a fost printre străinii ăia de multe limbi, parcă nu erai aşa de îngrijorată.

            -Cum nu? Tu plecai pe-aci încolo, iar eu rămâneam singură, doar cu gândurile şi grijile mele. Număi cu Constanţa lu’ Lache, când venea pe la mine, îmi mai vărsam şi eu focul, de!

            -Ce te-ai face dacă ai avea grija a peste două-trei mii de suflete, cum o am eu?

            -Eu nu te-am trimis la primărie. Dacă nu-ţi place ori nu poţi s-o măi duci, las-o în plata ei!

            -Să ştii şi tu că, de la o vreme, tot la asta mă gândesc, dar nu ştiu ce să fac cu rumânii ăia de şi-au pus nădejdea în mine.

            -Lasă, că unii abia aşteaptă să pleci.

            -Cred şi eu. Unii, adică pungaşii, hoţii, zurbagii. În rest, lumea e mulţumită. Ştii ce mi-a spus Vanghele?

            -Ce ţi-a măi spus, că ăsta ştie tot ce mişcă în sat. Se duce între sălciile de la fântânile băncii şi stă de vorbă cu toţi care trec în sus şi în jos.

            -Ei, săracul! A rămas cu apucătura asta de pe front, unde a fost iscoadă, i-a reamintit Iordache oftând.

            Între timp, Ruxandra a aşezat pe masă brânză, două fire de praz, o tocană dintr-o găină tăiată cu ocazia Sfintei Maria, pâine caldă.

            -Iar ai copt pâine? s-a mirat Iordache.

            -Da, ca să avem în zilele următoare şi să-i dăm şi băiatului când pleacă la drum.

            -Bine te gândişi! a încuviinţat, în sfârşit, Iordache. Când vrei să te duci, Manule, la Vădureni?

            -Eu ziceam că mâine, ca să iau săptămâna de le capăt. Dar, dacă nu ne culcarăm nici până la ora asta?! şi a scos ceasornicul din buzunar şi l-a privit.

            -Lasă că acum ai cursa de Codreni. Ajungi în două ceasuri, te duci la Savu, te odihneşti şi, dup-aia îţi continui drumul când vrei.

            -Multe nu poţi să-ţi dau cu tine de data asta, dar o pâine proaspătă, ultima de o scosei din cuptor, şi o raţă tăiată, o să le iei pentru unchiu-tău şi mătuşă-ta.

            -Dacă toate astea sunt gata, pot să plec dimineaţă.

            -Păi de ce crezi tu că nu mă culcai eu până când ajunserăţi voi? Ce, ardeam gazul de pomană, cum zice tătâne-tău!? şi-a luat revanşa Ruxandra.

            -Hai, lasă! Nu te supăra nici tu dintr-atât! a spus ca un fel de scuză Iordache.

*     *

            La întoarcere, peste o săptămână, pe care a petrecut-o mai mult în Oraş, unde l-a întâlnit pe bunul său prieten şi coleg de şcoală, Costin Mitroiu, Manu s-a declarat încântat de noul său loc de muncă. Aflată la  şoseaua principală, unde au staţie toate cursele care trec dinspre marile comune dunărene, şcoala dispunea de un teren pentru grădinărit în folosinţa învăţătorului, nu departe se afla un lac alimentat de apa Desculţenilor, unde pescuiesc locuitorii satelor din prejmă, iar gazda găsită, nimeni alta decât văduva fostului învăţător, al cărui fiu, cam de seama sa, venea săptămânal de la Oraş, unde era funcţionar la o bancă, atât ca să-şi vadă mama, cât şi pentru pescuit, uneori însoţit de unii colegi.

            Totodată, Manu îl admira pe colegul său că, după stagiul de la Bălţi, a refuzat postul de la „Aplicaţie” al şcolii absolvite, pentru a fi împreună cu părinţii, în comuna Corbii Mici, la vreo douăzeci de kilometri spre Dunăre, de la Vădureni.